Nawal El Saadawi, Femeie în punctul zero, trad. Anca Dumitrescu și Elena Marcu, Black Button Books, 2021

Romanul lui Nawal El Saadawi "Femeie în punctul zero" mi-a revelat, încă din primele pagini, un adevăr universal asupra naturii umane la care nu m-am gândit sau am refuzat, printr-un mecanism de sublimare, să îi permit un acces prelungit în câmpul conștiinței pentru a-l putea diseca și analiza. Dar acest enunț interogativ "Cine zice că o crimă nu cere blândețe?" reprezintă esența multor încercări de a înțelege și de a accepta ceea ce este postulat, poate din cele mai vechi timpuri, și anume acest dualism dintre bine și rău, această coincidență a contrariilor ce nu poate fi anulată, ba chiar este necesară. Așadar, întrebarea conține, din perspectivă proprie, asocierea a doi termeni antagonici - "blândețe" și "crimă" – și m-a determinat să privesc într-o lumină diferită rolurile de criminal și victimă, cât mai ales resorturile interioare care îi determină atât pe unul, cât și pe celălalt, să se plaseze în acest raport de putere.

Interogația pe care am regăsit-o de mai multe ori în anumite puncte-cheie și prin intermediul căreia autoarea a creat un joc al secvențelor temporale este, poate, nota ficțională care marchează cartea, căci dincolo de asta, întregul roman, așa cum reiese și din prefață, urmărește povestea de viață a unei deținute din Penitenciarul din Qanatir. Este o poveste redată într-un mod autentic care, pe fondul influențelor socio-politice, dă voce unei lumi nedreptățite, uitate, neajutorate și care singură ar cere propria abolire, dacă ar avea puterea să se facă auzită; însă pe rădăcinile sale improprii se clădește întreaga societate egipteană ai căror cetățeni sunt împinși de val, de torent, de orice forță care, indiferent cum ar putea fi denumită, îi spulberă pe cei slabi sau săraci din calea dorințelor de dominare absolută, iar victimele care suferă și pierd totul rămân femeile.

Descoperirea acestui roman vine în perfecta completare a unui pasiuni ce s-a născut cu mult timp în urmă. În perioada facultății, devenisem foarte interesată de condiția femeilor musulmane, fie ele afgane, libaneze, egiptene, siriene, iraniene, ș.a. Faptul că împărtășeau împreună un destin care inspira milă, dar și indignare în rândurile noastre, ale occidentalilor, mă ghida într-un mod hipnotic de a pătrunde în înțelegerea acestei lumi ce devenea mai inaccesibilă cu fiecare nouă informație pe care o regăseam în cărți sau în filme. Au fost câteva titluri pe care le-am păstrat în minte și care m-au marcat prin modul inconfundabil de a reda societatea condusă de legea islamică. Cele mai multe dintre ele prezentau viața femeilor din comunitățile musulmane, o realitate crudă și tragică adânc înrădăcinată în comportamentul social. Filme precum "Cairo 678" sau "Izvorul femeilor", cărți printre care "Se numește pasiune" de Alawiya Sobh sau "Căsătorie de plăcere" de Tahar Ben Jelloun au reprezentat o parte dintre multe alte surse de informare pe care le-am accesat din curiozitatea ce se împletea cu necesitatea academică, dar și din speranța că îmi vor revela o explicație, cât se poate de subtilă, despre acest mod de viață la care femeile par condamnate prin simplul fapt de a exista.

"Femeie în punctul zero" redă, în schimb, condiția femeii musulmane privită într-o manieră unică, așa cum se deduce chiar din titlu. Evenimentele și întâmplările, însoțite de un monolog interior și analiză psihologică, reprezintă judecăți de valoare și asupra femeii occidentale. Privind analogic, pot extinde această viziune pe care am regăsit-o în romanul "Fortăreața albă" al lui Orhan Pamuk, cu o trimitere substanțială la granița fină dintre Orient și Occident. Când personajele principale recunosc că au multe puncte comune – astrologul Hogea și sclavul său italian, ce reprezintă vocea naratorului – realizează că sunt una și aceeași persoană, asemănându-se până la identificare perfectă.

Aceeași senzație stranie am experimentat-o în romanul lui Nawal, căci povestea lui Firdaus, personajul principal al cărții, este povestea tuturor femeilor, este reușita și decăderea pe care le putem experimenta fiecare dintre noi, iar amintirea păcatului originar nu iartă nicio societate devenită printr-un joc al hazardului patriarhală. Numele său – Firdaus – este sinonim în limba arabă cu "paradis", "grădină" sau "rai", fiind împrumutat din persană și simbolizând în islam fericirea supremă, frumusețea și pacea divină. Din nefericire, comparând parcursul vieții sale cu frumusețea numelui, se poate deduce o ironie a destinului, căci viața sa a fost presărată cu prea puține momente de fericire și cu nenumărate dureri sfâșietoare.

Dincolo de aceste aspecte, am urmărit firul narativ expus de autoare neîntrerupt, experimentând dramele lui Firdaus până la nivel visceral. Întreaga pasiune care se manifesta către cunoașterea spațiului oriental m-a împins să aleg un loc de muncă expus unor astfel de riscuri. Dacă inițial părea un avânt în carieră și o șansă de imersiune în acea lume captivantă, vălul iluziilor a dispărut când palma cu care Firdaus era cercetată amenințător pe coapse, aceeași palmă care a făcut-o să fugă în lume și spre libertate, am simțit-o la fel de dominatoare, trezind în mine o stare de revoltă care, după mulți ani, și-a găsit dreptatea în paginile cărții lui Nawal.

Titlul romanului este un punct de referință și transmite ideea de singularitate și unicitate. Lipsa articolului nehotărât "o femeie" sau a articolului hotărât "femeia" accentuează cititorului ideea că în paginile romanului nu va regăsi povestea unei anumite femei, nu va regăsi nici starea de incertitudine ce ar putea să se deducă dintr-un articol nehotărât, o femeie oarecare ce n-are niciun cuvânt de spus în fața destinului. Cuvântul "femeie" denotă, mai degrabă, o categorie bine delimitată de femei care au avut de fiecare dată puterea să o ia de la capăt, din acel punct zero, când experiența le împinge să conștientizeze viața și lumea din jur, dar raportându-se mereu la ele.

Încă din prefață, autoarea prezintă esența firului epic ce se va dezvolta pe parcurs, dezvăluind cum a întâlnit-o pe Firdaus în penitenciar, dar și povestea sa tristă de când era mică și până în momentul când a fost condamnată la moarte pentru că a ucis un bărbat. Romanul urmărește juxtapunerea a două narațiuni, prima fiind a lui Nawal care prezintă lungul său proces de a realiza un studiu amănunțit, ca medic psihiatru, în cadrul unui penitenciar pentru femei, prin care dorea să afle mai multe despre nevrozele acestora. Așa a cunoscut-o pe Firdaus, a cărei viață tragică avea să o marcheze și să apară, mai târziu, sub forma acestui roman apreciat de critica literară ca fiind cel mai puțin ficționalizat roman și poate una dintre cele mai cinematice povești reale.

Mediul rural din Egipt unde a copilărit Firdaus, sărăcia, mizeria, tirania tatălui și starea continuă de a se simți o ființă pauperă, fără însemnătate pentru lumea din jur și pentru ea însăși, a avut un impact semnificativ și chiar definitoriu pentru restul vieții sale. Povestea, redată sub forma unei confesiuni, urmărește întreaga dezvoltare a fetei care devine treptat femeie și a cărei voce narativă ne va urmări până la sfârșit, prin numeroase introspecții.

Din momentul în care autoarea descrie cum a intrat în celula lui Firdaus și până la final, când aceasta își termină povestea, șirul evenimentelor este redat într-un mod cronologic ce va evidenția legături subtile între faptele petrecute în copilărie și cele din viața de adult. Firdaus va aduce explicații și va fi vocea care se va analiza, se va critica și se va alina pentru a rezista provocărilor, uneori, devastatoare. Dorința imensă de a învăța și de a citi au fost principalele forțe care au ținut-o în viață. Odată cu descoperirea lecturii, Firdaus se putea detașa de mediu și putea pătrunde în lumi care îi arătau încă o dată că bărbații dețin puterea și tot ei distrug lumea, prin dorința de a domina fără margini, atașați de lumea materială, violenți în manifestări, dar rugându-se cu evlavie la Allah. Lumea, pentru Firdaus, era nedreaptă, iar spre final a recunoscut că urăște bărbații și cei din familia sa, mai exact tatăl, unchiul, apoi soțul bătrân cu care a fost căsătorită forțat au contribuit la devenirea ei – o prostituată care la început nu recunoștea ce i se întâmplă, nu știa să se apere, știa doar să accepte, să îndure tratamentele inumane pentru mâncare și adăpost. Știa că valoarea unei femei este zero, așa cum a fost și a mamei ei, a surorilor ei care au pierit și a înțeles că dispariția unei femei nu trezește în bărbați nicio urmă de compasiune.

Dar acest punct zero nu a fost întotdeauna despre propria anulare, ci și despre regăsirea de sine. Firdaus a învățat să se respecte chiar și în pofida "meseriei" sale detestabile, în care se simțea precum un "cadavru" în fața acelor bărbați, dar își păstra sufletul doar pentru ea, nedorind să devină vreodată sclava căsătoriei unde experiența i-a arătat că își pierde identitatea și libertatea. Perioadele micilor plăceri alternau cu cele în care nu avea bani de subzistență, iar spaimele sale din perioada timpurie a vieții și-au făcut loc în toate ungherele sufletului, revenind la suprafață cu mai multă asprime și tărie exact când se aștepta mai puțin. Deși a reușit să își găsească un echilibru de suprafață, Firdaus a rămas mereu în acel univers sordid al copilăriei sale dominat de imaginea paternă, a fost permanent victima abuzurilor, a lipsei de iubire și nu a știut cum să se manifeste în fața indisponibilității emoționale pe care o primea constant din partea celor din jur. A învățat că refuzul de a-și recunoaște sentimentele, anularea lor, au fost modalități de a supraviețui și de a înfrunta lumea dominată de bărbați.

Dacă ar fi ceva care poate defini personajul principal al romanului, acest lucru este dorința de libertate, năzuința de a nu aparține, de a fugi de norme sociale și de reguli. Uneori părea că trăiește într-o stare de simbioză cu natura, se detașa de oameni, pe care îi analiza profund și poate cel mai intim contact în care se regăsea erau ochii celui de lângă ea – acele două cercuri albe care înconjurau alte două cercuri negre și împreună emanau vraja pe care Firdaus nu o putea înțelege și a căror strălucire se contopea și deveneau o singură culoare, incertă, ca o ceață, prin care niciun sentiment nu putea pătrunde; astfel, ochii deveneau pentru ea două surse de lumină inaccesibile.

Această indisponibilitate emoțională nu naște doar nevrozele pe care încerca să le înțeleagă autoarea, ci poate anula întreaga ființă, instalându-se în sufletul celui dominat precum o fiară care devorează și mistuie orice elan, orice dorință de a se conecta cu mediul social, de a se adapta. Firdaus este rezultatul tragic al societății egiptene din secolul XX, profund marcat de schimbări ale conștiinței naționale. Intelectualii au luptat cu un sistem în care au încercat să le imprime valori democratice și libertăți depline cetățenilor, au încercat să se inspire din înțelepciunea occidentală. Dar elita intelectuală egipteană a întâmpinat cele mai mari piedici chiar din partea colonialismului și imperialismului, concomitent cu forțele extremiste ce se ridicau împotriva ocupației străine și doreau promovarea valorilor autohtone.

Așadar, pe un fond atât de tumultos, cu accente naționaliste și dorințe de schimbare reduse la tăcere, statutul femeilor era, oricum, derizoriu, afectat de un substrat mult mai profund, religios. Ura lui Firdaus pentru bărbați a acumulat, în sine, ura tuturor femeilor, iar prin crima pe care a comis-o a făcut un sacrificiu fără mântuire, din păcate. Curajul de a-și recunoaște fapta, anularea oricărei temeri de a muri pentru că a recurs la acest gest, de altfel nevoită să se apere, i-a inspirat autoarei un sentiment profund de admirație amestecat cu teamă, pe care îl admite chiar în finalul cărții, căci vocea lui Firdaus e vocea tuturor femeilor și, prin faptele sale, a demonstrat că are mai mult curaj decât toate celelalte în a-și accepta destinul implacabil.