
Revistă print și online

Ora stelei este ultimul roman al lui Clarice Lispector. Despre fragilitate și marginalizare, despre refugiul în iluzie și, ironia sorții, dezmințirea ei. Happy end numai în mintea protagonistei, curmat brusc, într-un accident fatal. În culori mai aspre încă, pe care strălucirea de-o clipă le dezgolește prin contrast, e ceva din Fetița cu chibrituri, părăsind în ajunul Anului Nou, într-un vis feeric, nevoințe peste poate.
Îndată va fi ziua ei, a lui Clarice. A venit pe lume într-un 10 decembrie, acum o sută cinci ani, undeva în Ucraina. A scris tulburător în limba exilului, după ce părinții ei și cele trei fete au reușit să prindă un vapor care lăsa în urmă, la un ocean distanță, amenințarea pogromului. S-a stins înainte de a fi împlinit cincizeci și șapte de ani, pe 9 decembrie, la Rio de Janeiro, unde locuia de o bună bucată de vreme. Steaua ei însă a continuat să lumineze.
Un personaj. O biografie dramatică, în care strălucirea și faima înfășoară trauma, dar nu o vindecă. O frumusețe enigmatică, o sensibilitate prin care trece zvârcolirea viului, torpilând, cu un clinchet neliniștitor, fraze cristal, de o limpezime amăgitoare, poliedrică. O scriitoare atipică, între cei mai prețuiți autori din Brazilia și cele două Americi. Scriitura ei are ceva din Cehov și Doamna Dalloway, fără a fi doar atât. În curgerea minimalistă a frazei, de o sofisticare fără fason, urcă tectonica subteranei. Incursiuni curajoase în băltiri și străvezimi sufletești, incizate cu precizie de chirurg care scoate la lumină țesutul nevralgic. Mi-am amintit, citind-o, de "trupul sufletesc", obsesia Hortensiei noastre. Tot în decembrie născută și ea, pe 8 ale lunii.
Hortensia își va găsi poate traducător care să-i facă un pașaport de lumea largă. Clarice, în schimb, revine deja în topul preferințelor acestui secol. Sensibilitatea și scriitura ei par să se conecteze acut cu cititorii de azi. Ți se plimbă prin minte glamourul ei melancolic și privirea de Levant, trecând prin oameni și lucruri, dincolo de ceea ce se vede și se spune de obicei. M-a surprins nu o dată nonșalanța cu care ignoră ea îngrădirea uzanțelor. Fără grijă pentru tabuuri și convenții, înarmată cu o franchețe tandră și neiertătoare, Clarice ia urma adevărului, cu un fler de ogar care nu-și ratează prada.
"Prima dată când am avut în casă o maimuță a fost în preajma Anului Nou". E fraza care deschide un text al ei, Maimuțe1, dintr-un volum de proză scurtă, formulă care lui Clarice îi vine mănușă. Anul Nou la Rio aduce caniculă, împuținarea apei și un dar neașteptat. "Era o căldură de foc – și atunci, mută de uimire, am văzut cadoul intrând pe ușă, deja mâncându-și banana". E un pui ștrengar de gorilă, să te ții râs și alte șotii. Va pleca în scurtă vreme, după cum a venit, într-un halou de tam-tam, momit de hărmălaia puștilor din favelă. În urma lui rămâne un gol, Anul Nou sosește într-o casă din care lipsește ceva, haosul ghiduș și colorat al bucuriei, fără de care spiridușii sărbătorii nu se simt îmbiați să poftească înăuntru. "În vlăguitul An Nou, eu, cel puțin, am primit drept cadou o casă fără maimuță", povestește mama. Trece prin vorbe o undă de tristețe și vinovăție complice – a ei, care nu s-a împotrivit plecării, ba dimpotrivă; a copiilor care bănuiau de la început cum se va termina totul, după ce și-au pus mama în fața faptului împlinit, și a unui cal troian cu zâmbet de maimuță năzdrăvană.
Un cadou primit cu rezervă, înstrăinat până la urmă. Un alt dar apoi, oferit din nevoia de a reface "un lanț al bucuriei", frânt din pripeală și neatenție. "M-am gândit la copii, la bucuriile pe care mi le dăruiau pe gratis, care nu aveau nicio legătură cu grijile pe care tot pe gratis mi le dăruiau, mi-am imaginat un lanț al bucuriei". Așa încât "pe loc am cumpărat-o pe cea care purta numele Lisette".
Lisette e o minune care ține trei zile. O maimuță cât palma, o figurină vie de Tanagra, cu chip simian – "o femeie în miniatură", cu "fustă, cercei, mărgele și brățară de baiană", cu "oasele atât de delicate" și "o blândețe extraordinară". O blândețe soră cu moartea, a celei care pleacă și se desprinde încet de toate. "Crezi că a murit cu cerceii în urechi?", întreabă mezinul. "Tu semeni atât de mult cu Lisette", își ia cel mare mama prin surprindere. "Și eu te iubesc", răspunde ea. O strângere de inimă, peste casa bucuriei trece o presimțire cernită. Amintirea lui Lisette, numai dragoste și bunătate, e acolo s-o îmblânzească.
Conferențiar universitar dr. la Facultatea de Litere a Universității "Vasile Alecsandri" din Bacău, este specializată în literatura comparată și preocupată de antropologie culturală. A publicat mai multe studii academice, între care Când gestul rupe tăcerea. Dansul și paradigmele comunicării (2008); Când literatura comparată pretinde că se destramă. Studii și eseuri (vol. I-II, (2016); Metode și abordǎri în literatura comparatǎ: comparatism și intermedialitate. Caiet de seminar (2022). Coautoare a mai multe volume colective și articole științifice, publică în mod curent la edituri din Statele Unite ale Americii, Australia, Franța, Marea Britanie, Italia etc. A cotradus din limba franceză Dicționarul de teatru al lui Patrice Pavis (2012). Este membră în consiliul editorial al Southern Semiotic Review (Sydney, Australia) și al revistei Studii și cercetări științifice, seria filologie (Bacău). În 2017, a primit Premiul pentru critică și istorie literară al revistei Ateneu. https://ub-ro.academia.edu/NicoletaPopaBlanariu