Michel Bussi, Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț? Traducere și note de Cristina Jinga. Iași: Polirom, 2025, 240p.

În Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț?, Michel Bussi aduce povestea Micului Prinț al lui Antoine de Saint-Exupéry în centrul unei anchete (pseudo)literare contemporane, într-un roman de tip policier, în care Neven, un mecanic de avioane ce nu cunoaște povestea Micului Prinț, și Andie, detectivă la început de carieră și cititoare pasionată a lui Saint-Exupéry, pleacă în căutarea răspunsului a două întrebări, pe care le tratează, mai degrabă, ca fiind una singură: "Cine l-a ucis pe Micul Prinț?", respectiv "Cine l-a ucis pe Antoine de Saint-Exupéry?"

În acest punct, cititorul se poate întreba, pe bună dreptate, dacă se mai poate spune ceva despre o poveste ca Micul Prinț, care se bucură încă de atenția cititorilor și, implicit, de o bogată receptare critică. Răspunsul pe care ni-l oferă Michel Bussi prin romanul său este: Da, se mai poate. Bussi găsește o zonă "neexplorată" – aceea a similitudinii dintre destinul Micului Prinț și cel al lui Saint-Exupéry: "Succesul editorial fenomenal al Micului Prinț, precum și viața aventuroasă a lui Saint-Exupéry au făcut subiectul unor numeroase studii. Cu toate acestea, nicio lucrare nu a încercat până acum să traseze o paralelă între soarta lui Saint-Exupéry și cea a Micului Prinț." (p. 8) Astfel, sunt aduse împreună cele două dispariții misterioase: una de ordin factual, biografic (a scriitorului) și una de ordin ficțional (a personajului său). Mai mult decât atât, Bussi aduce în interiorul ficțiunii de gen (thriller, policier) întreaga activitate de documentare pe care o întreprinde, informațiile despre biografia autorului și receptarea critică a Micului Prinț, îmbinând diferitele interpretări ale poveștii și ale personajului lui Saint-Exupéry astfel încât ele să devină posibile răspunsuri la întrebările investigației lui Neven și Andie. Pistele de interpretare pe care le urmăresc cei doi, modul în care ei se raportează, în investigația lor, la aceste interpretări și chei de lectură pe care le întâlnesc, precum și însăși călătoria lor constituie puncte centrale în construcția romanului ce poate fi privit ca o "lecție" despre actul lecturii, despre cititor și interpretare.

Refăcând, pe scurt, traseul călătoriei și al investigației celor doi, avem situația următoare: Neven și Andie sunt angajați de un om de afaceri, membru al unui grup exclusivist format din șase pasionați cititori ai Micului Prinț, pentru a continua ceea ce au început ei – găsirea vinovatului (sau a vinovaților) celor două dispariții. Astfel, pornind de la ipoteza că Micul Prinț ar fi, de fapt, testamentul lui Antoine de Saint-Exupéry (o ipoteză ce presupune o lectură în cheie biografistă, în care băiețelul blond este un alter ego al autorului), Neven și Andie îi vizitează pe toți membrii clubului, pe "insulele" lor așa cum apar în titlurile capitolelor: o înfumurată, un bețiv, un rege, un lampagiu și un geograf. Fiecare le oferă celor doi câte o interpretare a cărții lui Saint-Exupéry care evidențiază un vinovat în cazul anchetat, lista vinovaților variind de la aviatorul german care susține că a tras în avionul pe care îl pilota scriitorul în momentul în care a dispărut la trandafirul vinovat ori chiar este luată în considerare posibilitatea unui suicid.

Nu o listă a posibililor vinovați și a interpretărilor prezentate în roman este, însă, ceea ce ne interesează în acest moment, ci modul în care personajele se raportează la ele. De aceea ne întrebăm, odată cu personajele lui Bussi, care este interpretarea corectă? Pentru Andie: toate și niciuna. Toate – pentru că fiecare interpretare pe care o află de la membrii clubului este, la momentul ei, o interpretare "corectă" pentru care Andie găsește argumentele potrivite pentru a le face, pe fiecare la rândul său, viabile. Astfel, ceea ce face Andie nu este altceva decât să aducă argumente pentru a potrivi fiecare interpretare într-un pat al lui Procust, dând curs posibilității de a suprainterpreta textul Micului Prinț. Spre exemplu, suprainterpretarea apare, de altfel, încă de la ipoteza cu care cei doi pleacă în călătoria-anchetă. Privirea Micului Prinț ca text testamentar al autorului său face ca cei doi investigatori să creeze legături forțate, văzând, chiar și acolo unde nu e cazul, posibile indicii către dispariția autorului său. Niciuna – pentru că fiecare nouă interpretare pe care o întâlnește Andie anulează valabilitatea celor anterioare, ceea ce exclude, pentru personajul lui Bussi, posibilitatea existenței mai multor perspective asupra textului (o perspectivă eronată asupra actului lecturii, am spune, întrucât un text poate dispune de mai multe tipuri de interpretări, fără ca acestea să se excludă neapărat unele pe altele). Cum rămâne, așadar, cu ultima posibilă rezolvare a cazului pe care o primește Andie de la geograf și pe care o acceptă ca adevărată și ca rezultat final al investigației? Ar fi și aceasta demontată dacă ar întâlni una nouă? Răspunsul rămâne la latitudinea fiecărui cititor al romanului lui Bussi, încât prin tiparul de interpretare pe care îl observăm la Andie, romanul ne oferă posibilitatea să continuăm reflecția asupra actului lecturii și după terminarea anchetei și a romanului.

În altă ordine de idei, romanul lui Bussi poate fi privit și din perspectiva relațiilor de intertextualitate și hipertextualitate pe care le stabilește cu textul Micului Prinț. În acest sens, din textul lui Michel Bussi nu lipsesc citatele și referințele la Micul Prinț, precum și la întreaga operă și viață a lui Saint-Exupéry. Ele apar constant pe tot parcursul romanului, fie ca motto-uri la începutul fiecărui capitol, fie ca parte din investigația propriu-zisă, constituind argumentele invocate de Andie sau chiar replici care construiesc dialogurile și interacțiunile dintre Neven și Andie și nu numai. Mai mult decât atât, întregul roman rescrie firul narativ al Micului Prinț. Călătoria lui Neven și Andie de pe o "insulă" pe alta o dublează pe cea a Micului Prinț care vizitează câțiva asteroizi înainte să ajungă pe Pământ. Chiar și personajele – membrii clubului ce se află pe aceste "insule" – sunt echivalenții locuitorilor asteroizilor. Neven este, la rândul său, un "Mic Prinț" care pleacă într-o călătorie, lăsându-și trandafirul fragil și bolnav (pe Véronique, soția lui) pe "mica lor planetă". În același timp, Neven își îndeplinește și rolul de narator care rememorează călătoria, la fel cum naratorul lui Saint-Exupéry rememorează întâlnirea cu Micul Prinț, la șase ani după ce ea are loc: "Iată, asta a fost acum șase ani. N-am mai povestit niciodată întâmplarea asta." (p. 229) – în timp ce naratorul din Micul Prinț spune: "Et maintenant, bien sûr, ça fait six ans déjà… Je n’ai jamais encore raconté cette histoire." (Gallimard, 1984, p. 91) De altfel, narațiunea, deși este o rememorare, un act subiectiv de la care ne-am aștepta să fie însoțit de fluctuații ale memoriei, este liniară, cu o structurare repetitivă a capitolelor. Vocea narativă a lui Neven este întreruptă doar de câteva pasaje din fiecare capitol, în care o altă voce narativă prezintă cadre cu membrii clubului la care Neven nu a fost martor. Aceste pasaje conțin, în general, scene ce ar fi trebuit să constituie o sursă de suspans pentru roman (specific genului thriller/polițist), însă repetitivitatea acestor secvențe, a acestor conținuturi ce apar cu fidelitate spre finalul fiecărui capitol, pot produce pentru cititor întocmai efectul opus suspansului: monotonia.

Deși structura și narațiunea liniară nu reprezintă neapărat puncte de interes în lectură, romanul lui Michel Bussi devine o lectură captivantă atât datorită documentării de natură biografică și critică, care stă la baza romanului și pe care o regăsim închegată în firul narativ al acestuia, cât și prin prisma "lecției" despre "cum citim", pe care o conturează în ancheta personajelor sale. În acest fel, putem vorbi despre Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț? ca fiind o rescriere și o recontextualizare a Micului Prinț, ce așază cititorul față în față cu mai multe tipuri de cititori și cu diferite moduri de lectură a unei povești arhicunoscute, permițându-i să reflecteze asupra lecturii din perspectiva biografismului și a relației autorului cu textul său (împreună cu relația dintre factual și ficțional), și mai ales asupra Cititorului, a interpretării și suprainterpretării, așadar asupra actului lecturii.