Nu citesc niciodată "cu gândul la bilanț". Cărțile vin, se așază unele peste altele, unele dispar repede, altele rămân, discret, lucrând în fundal. Târziu îmi dau seama că anumite texte au făcut mai mult decât să-mi ocupe timpul: au schimbat ritmul lecturii, au ajustat așteptările, au pus întrebări incomode sau, dimpotrivă au oferit acea bucurie calmă pe care doar literatura bine scrisă o poate da.

Îmi aduc aminte cu drag de lectura relaxantă a romanului-poem Povestea elefantului care trăia într-o nucă de Adrian Alui Gheorghe. Un text despre timp, cu timp, care îți cere răbdarea aceea de colț de cafenea și se refuză consumului rapid. Și dacă tot vorbim despre construcții fragmentare, nu pot uita debutul Ioanei Unk cu romanul Sindromul picioarelor neliniștite. Un text care promite nu prin ambiție, cu prin echilibru.

Am citit, am uitat, am recitit și am aflat că literatura noastră contemporană este extraordinar de dinamică și capabilă să surprindă, de la o generație la alta, direcții diverse ale discursului artistic. Literatura română e plurală, e vie, contradictorie pe alocuri, dar tocmai aceste tensiuni îi oferă un dinamism aparte și o autenticitate, cred eu, greu de ignorat. Am citit (evident, nu întâmplător) și cărți ce recuperează memoria, precum Ce a rămas din ce a fost. Povestea nespusă a Ninei Moica de Alin Mureșan și Clara Mareș. Una dintre acele lecturi care te obligă la decență: nu poți grăbi paginile și nici nu poți rămâne neatins. Dialogul, distanța lucidă și refuzul patetismului fac din această carte mai mult decât un document – o formă de responsabilitate istorică și narativă. M-am bucurat să aflu din presa culturală că intuiția pe care am avut-o la lectura romanului Când o să te faci mare de Miguel Gane nu a fost greșită. Poate cel mai bun text cu care m-am întâlnit anul trecut. Un text fără artificii inutile, și totuși un text-metaforă în esența sa.

Iar întâlnirea mea cu Ferenike a fost una lentă, aproape precaută. Genul acela de roman care nu se lasă citit dintr-o singură suflare, ci te obligă să te oprești, să revii, să recitești. Doina Ruști scrie cu o precizie care doare, în care drama este insinuată cu o luciditate dureroasă. A fost tipul acela de lectură care a lucrat mult timp după ce am închis cartea

Într-un an în care lecturile mele au oscilat între poezie și introspecție, între memorie și experiment, Premiile Ficțiunea m-au adus într-un univers teribil, în acea zonă de intersecție dintre discursul literar și cel fotografic, dintre text și imagine. Hibridizarea artei aduce noi responsabilități și noi criterii. În acest context, am simțit tot mai acut că actul jurizării nu înseamnă doar evaluare, ci și asumarea unei poziționări față de ceea ce literatura încearcă să devină astăzi. Volumul Elogiu alor mei de Varujan Vosganian, mi-a lăsat acel sentiment de "întoarcere acasă", de liniște și de recunoștință. O fragilitate dură, expusă direct în oglinda nemiloasă a narațiunii confesive.

Privind în urmă, a fost un an bun de lectură. Nu neapărat prin spectaculos, ci prin consistență: cărți diferite, voci distincte, toate confirmând un lucru simplu: literatura bună nu se impune zgomotos. Ea lucrează, de cele mai multe ori, în tăcere.