Ăsta e un rămas-bun! Sufletul mă doare, mușchii mă trădează, oboseala e ca un cancer care mă devorează. Nu mai pot, ăsta e adevărul.

O carieră în politică seamănă cu o viață în armată. Ba chiar în armată ai parte de mai multă liniște. Ce naiba, doar războaiele nu-s atât de dese! Pe când un politician lansează bombardamente zi de zi. Fiecare declarație politică, fiecare răspuns, toate trebuie să fie bombe cu dispersie care să explodeze și să arunci mii și mii de schije menite să atingă cât mai mulți dușmani.

Și mereu trebuie să fii în priză, să profiți de fiecare posibilitate care ți se arată. Atent, gata de atac. Să nu ratezi slăbiciunea altuia.

Trăiești în ape slinoase. Te zbați în cea mai mare mizerie, chit că ciocnești cupe de șampanie și mănânci caviar.

La rândul tău, trebuie să fii capabil să încasezi bombele și schijele. Să stai drept, să te scuturi și să zâmbești ironic. O grimasă care să conțină șiretenia vulpii, perversitatea șarpelui, amenințarea letală a scorpionului. Și forța leului. Da, toate astea într-un zâmbet!

Uneori trebuie să fii om. Să arăți că simți frustrare, ură, revoltă, furie, dragoste. Și pe toate, dacă ții la sănătatea ta, trebuie să le mimezi. Nu poți să-ți forțezi sufletul să treacă prin toate schimbările astea, să sufere cu intensitate, să se revolte cu putere. Nu. Totul e o mască! În timp ce urli și ochii ți se bulbucă, gata să explodeze, în timp ce venele îți pulsează la tâmple asemeni unor conducte cu gaz încinse de o presiune prea mare, tu trebuie să auzi în interior muzica liniștitoare a unui izvor. Susurul apei. Atât, nimic mai mult.

N-ai prieteni, nici dușmani, doar posibile ținte. Chiar și-alegătorii, să ne înțelegem. Ținte, toți sunt doar ținte!

Și niciodată, dar niciodată nu poți subestima publicul. Să nu crezi cumva că ascultătorii sunt inteligenți. Să nu încerci să le servești teme serioase. Nici vorbă! Oamenii n-au răbdare, sunt imbecilizați de viață, de lume, de existență. Da, publicul e prost. Tratează-l ca atare. Zi-i că albul e negru, că noaptea e zi, că Luna e pătrată.

E atâta pace în mine când fac toate astea, că aș trece orice test poligraf. Pot să zic că sunt extraterestru, rachetă, leopard de zăpadă. Și detectorul de minciuni va arăta că spun adevărul. Apropo, ce e adevărul? Un cuvânt. La fel ca rachetă, suflet, ghenă, minciună, căldură.

Dar am obosit. Trebuie să spun adio. Scriu vorbele astea și sufletul mă doare, e ca o rană din care a curs tot sângele. Nu mai pot. Mă predau.

Până mâine. Când o iau de la capăt. Căci asta înseamnă să fii politician. Să începi și să reîncepi la nesfârșit, fără să duci ceva până la capăt. Din proiecte se construiește lumea, nu din reușite!