Antropologia teatrală este, pentru Eugenio Barba, știința corpului dilatat. Ea studiază tot ceea ce precedă și face posibilă expresia artistică, fiind rezultatul unor călătorii numeroase, al unor cercetări pe teren, dar și al unor lungi repetiții tăcute, în liniște, focalizate pe prezența în scenă a actorului.

Pentru Eugenio Barba, actorul este un poet care se preface că moare în acest laborator al mirajelor, în care spectatorii, în căldura plăcută a cutiei negre în care sunt închiși în mod voluntar, au visuri imaginare, aflate la granița cu viața...

Am parafrazat din memorie poate una dintre cele mai exacte definiții ale actului teatral, a actorului și a miracolului care se întâmplă, de fiecare dată, pe scenă, în timpul spectacolelor sale. Am avut privilegiul de a vedea câteva, iar amprenta lor va rămâne mereu în memoria mea afectivă.

Eugenio Barba privilegiază precizia și exactitudinea pe scenă, iar analiza transculturală ne arată că pot fi reperate anumite principii care revin și care compun baza pre-expresivă sau nivelul de organizare elementar al teatrului. Spectacolul Copacul, al companiei Odin Teatret, a fost dedicat lui Inger Landsted, iar regia și dramaturgia îi aparțin lui Eugenio Barba. Creația celor de la Odin Teatret aduce pe scenă spiritualitatea profundă a acestei companii teatrale singulare, care concepe teatrul asemenea unui moment de viața autentică, retras din realitatea trivială, un fel convivial de a ființa în lume și de a împărtăși un timp din existența acestei planete prost îngrijite, lăsată pradă războaielor și batjocoririi naturii. Spectacolul prezintă și un discurs lingvistic polifonic, un mix dialectal, fundalul englez fiind străbătut de inserții lingvistice în italiană, daneză, indoneziană și bengaleză.

Creația artistică reunește, în jurul unui copac bătrân, poate un păr african, fără crengi, fără frunze, cu un trunchi aproape uscat, victimele și călăii conflictelor contemporane, sub aparența unei fabule simple, a unei parabole.

Reprezentația lui Eugenio Barba propune un imaginar vizual și cultural ce reia, la scară micro, toată diversitatea etnică a structurilor antropologice, recurențele religioase și simbolice ale civilizațiilor tradiționale. Imagistica scenică estompează citatele istorice și aparențele etnice ale personajelor. Un teatru al obiectelor, cu o scenografie bifrontală ce pune în scenă un univers conotat, un câmp lexical al aviației pe care evoluează piloți cu ochelari și cască, motoare zgomotoase ale căror vibrații reverberează în corpul spectatorilor, o pânză albă cu găuri din care apar capete goale – imagine plastică a capetelor ce au căzut sub securea tiranilor sanguinari ai epocilor noastre –, un cer alb și transparent de unde ne privesc chipurile victimelor și, în mijlocul acestui univers dezolant, imaginea copacului, care polarizează toată energia scenică și discursivă. 

Copacul este axul central al acestui micro-ambient scenic, iar în jurul lui se adună, atrase de energia lui, ritualurile și credințele, poveștile, basmele, păsările, jocurile copiilor, corpurile spânzurate, viața și moartea. Derizoriu și sublim totodată. Copacul mort, secătuit de sevă, arborează ca pe niște trofee stigmatele furiei tuturor acelor seniori sângeroși ai războiului, care frământă pământul sub picioarele lor, vociferează, taie capete și se înfruntă între ei, stăpâniți de vânturile rele. Exaltarea lor violentă se hrănește din propriile dezordini, din țipetele și plânsetele pe care le generează. În urma terorii și a distrugerii rămâne liniștea grea, mortuară, care a îndepărtat cântecul păsărilor. Și un copac pe care nu vrem să-l vedem cum moare. 

Reprezentația este ritmată de cântecul naratorului, ce mânuiește instrumentele cu aer (acordeonul) sau cu corzi (vioara și ektara). Prin interferențele dintre ele, prin dialogurile ce propun semantici ale înfruntării și ale îmblânzirii, se conturează metamorfozele, elipsele temporale, deplasările spațiale operate pe scenă. O violonistă, o povestitoare și o dansatoare indiană, un actor și un cântăreț indian fac scena să tremure pradă unei violențe și forțe singulare, exorcizatoare a luptei, a urii, a revoltei și a sângelui, a crimei și a aneantizării lumii și a umanității, al cărei suflu sălbatic străbate timpurile istoriei. Muzica are un rol special în reprezentație: indianca din Bengalul de Vest, Parvathy Baul – în port tradițional – devine ea însăși un corp muzical, cu un instrument monocord în mână, unul de percuție, în jurul taliei, iar la picioare, clopoțeii care-i ritmează pașii. Melismele muzicii indiene interferează cu sunetele trompetei și ale acordeonului, la care cântă un danez, cu vioara italiencei... într-o poveste transcendentală a muzicii. 

În succesiunea de melodii inspirate din worldmusic am surprins și un fragment din Ciocârlia lui Enescu, la vioară cu acompaniament de acordeon, câteva inserții de muzică veche și ritualuri, dar și câteva versuri din Suspiciousminds de Elvis Presley, cântece de Bob Dylan, care toate aduc balsamul necesar acestei violențe, dar, în pofida frumuseții lor, cântecele păsărilor refuză să se întoarcă și să brăzdeze spațiul și orizonturile. Acestea rămân pe veci speriate de execuțiile sumare ale bărbaților, femeilor și copiilor de către soldații-copii, autorii asasinatelor, manipulați de lașitatea părinților. 

Păpușile nu sunt altceva decât personaje la scară micro, metafore în miniatură ale victimelor războaielor lumii de azi – Siria, Srebenica, Nigeria – care atârnă de crengile goale ale copacului, jucării stricate în mâinile ucigașilor. Doi călugări yezidiți dansează și invocă cerul, ca să revină păsările și să învie copacul. Seniorii războaielor, africani și europeni deopotrivă, traversează platoul scenic al zonei devastate. Războinicul european îi explică omologului său african necesitatea purificării etnice; acesta din urmă aduce un sacrificiu uman care să îi facă invulnerabili pe copiii-soldați, să îi pregătească de luptă. Pe de-o parte, o copilă rememorează momentele fericirii trecute, când tatăl ei a plantat un copac la nașterea ei, iar, în altă parte a scenei, o mamă africană poartă capul tăiat al fiicei sale într-un coș.

Pe scenă, actorii sunt energie și modulație. Prin perfecta stăpânire a artei lor, ni se arată în toată forța ființei și transfigurează cruzimea realului într-o formă de realitate superioară. E de ajuns ca actorul să își pună un nas roșu, un punct roșu în mijlocul feței, ca acesta să fie perceput ca un semn de ezitare, de îndoială a privirii, o interogare a lumii și a timpurilor. Ca un semn de disoluție între comedie și tragedie. Prin aceste intarsii de artificiu teatral, regizorul speculează și calitățile farsei primitive, atunci când supraviețuitorii, singurii martori rămași, teatralizează lupta, reconstituind elementele ei cu toată energia fricii care i-a stăpânit. Prin narativizarea epică își regăsesc suflul și distanțarea necesară, vitală, cea care transformă teroarea în halucinație salvatoare, care permite atingerea unui punct în care toate se bulversează și conduc către revenirea la conștiință, la acel punct în care lacrimile se șterg și lasă să apară râsul, compasiunea. Este un punct de inflexiune care se contopește cu cel al reflecției și al sensibilității. 

În parabola acestui copac mort din care au fugit toate păsările (și pe care oamenii încearcă să îl învie și îl stropesc cu lacrimi și rugăciuni), actorii și interpreții integrează o partitură demnă de basmul unui imaginar al cruzimii, iar spectatorul se întâlnește cu mitul. Cu un mit comun tuturor. Universal. În deplină rezonanță cu conștiința intimă și pe care îl împarte cu actorii de pe scenă. Ca într-o comuniune în care copacul este expresia pură a forței și a fragilității vieții. 

Copacul pune în scenă valențele catharsisului de reziliență. Altfel spus, al teatrului conceput asemenea unei etnografii experimentale. Spectatorul pătrunde astfel într-un univers al coșmarului pe care îl transcendă prin poezia spontană și intuitivă a omului care răzbate în ciuda tuturor violențelor. La final, copilul se întreabă cum văd păsările pământul din cer, iar Copacul Istorie se apleacă sub greutatea rodului și oferă adăpost păsărilor. Dar oare căror păsări? După întregul alai de ritualuri, ofrande, cântece, într-un final se aud venind păsările: păsări mici care ciripesc vesele pe fundal, dar și proiecții amenințătoare ale unor păsări mari, răpitoare cu ciocuri puternice, care înconjoară sala. Spectacolul devine astfel un lung șir de simboluri și încifrări ritualice ale marilor întrebări ale existenței, ale eternului dualism între bine și rău, ale sensului vieții și progresului, atâtea întrebări și tot atâtea răspunsuri.