nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Zagori. Dincolo de munți

O mână de patruzeci și șase de sate, toate construite din piatră, cele mai multe dintre ele depopulate, împrăștiate pe o suprafață de peste 1000 de kmp, agățate de pantele muntelui. Au alcătuit în istorie o rețea de localități unite într-o confederație și legate între ele printr-un sistem de poteci înguste și pietruite. 

Zagori e numele regiunii din partea de nord a Greciei, întinzându-se până aproape de granița cu Albania, un ținut al podurilor de piatră, al pădurilor și al apelor repezi. Numele provine din slava veche, za și goro, ceea ce s-ar traduce prin "dincolo de munte". Toponimia slavă e până astăzi destul de prezentă în zonă, deși, paradoxal, trecerea slavilor pe aici în istoria timpurie nu a lăsat multe alte urme. 

Zagori e zona cu una dintre cele mai curate ape din Europa. Cheile râului Vikos, un canion lung de 20 kilometri, îngust, cu pereți ce ajung la un kilometru înălțime sunt minunea naturală a ținutului și sunt protejate astăzi prin lege. E unul dintre cele mai adânci canioane din lume, cel mai adânc dacă e luat în calcul raportul lățime-înălțime. Păstrează o vegetație în stare aproape virgină și, pe baza plantelor culese aici, localnicii au dezvoltat, începând cu veacul al XVII-lea și până în secolul al XIX-lea, o meserie specială, aceea de medici caloiatri. Mulți dintre ei au plecat în marile orașe ale Europei: ziarele din București publicau, la sfârșit de secol XIX, reclama medicului I. Pertalis din Zagori, care trata cu plante culese din canion.

Zagori a fost, până la construcția de drumuri și șosele, în anii '50 ai secolului trecut, o zonă greu accesibilă, dar acest lucru nu a reprezentat în istorie o piedică a dezvoltării sale, ci, din contră, principalul argument al prosperității sale economice. La 1430-1431, armatele sultanului Murad al II-lea, conduse de Sinan Pașa, duc bătălii importante pentru cucerirea Epirului, care va fi curând supus. În acest context, în urma unei prime înfrângeri, paisprezece sate din Zagori formează o confederație și recunosc supunerea față de Înalta Poartă, negociind un statut special, care va fi cunoscut sub numele de Voiniko. El prevedea unirea satelor sub conducerea unui singur reprezentat, ales o dată la șase luni, secondat de un Sfat al Bătrânilor, alcătuit din reprezentanți ai fiecărei așezări. 

În schimbul recunoașterii suzeranității, turcii scuteau confederația zagorită de orice taxă, îi garantau autonomia și dreptul la autoguvernare, cerând doar trimiterea unui număr de voinici din fiecare sat, calculat în funcție de populația fiecărei așezări, care să îi slujească timp de două luni sultanului. Mai mult, înțelegerea le permitea zagoriților să aibă o mică oaste proprie pentru apărare. 

Jumătate de veac mai târziu, satele aromâne din estul regiunii Zagori se raliază la tratat. Chiar și după ce turcii devin stăpâni absoluți în zonă, aceștia preferă să mențină înțelegerea cu satele din Zagori. Regiunea, atât de izolată, ar fi fost altfel greu de controlat, iar otomanii preferă liniștea în schimbul drepturilor pe care nu le vor încălca niciodată, așa că tratatul rămâne în uz până în 1670, când este înnoit, cu privilegii suplimentare pentru zonă, ca urmare a influenței pe care o au tinerii trimiși la Stambul, rămași acolo și ajunși în funcții înalte. 

Zagori obține acum dreptul de a putea înlocui trimiterea de voinici la Stambul cu plata unei taxe, se garantează din nou autonomia, bisericile sunt libere să tragă clopotele și, mai mult, turcii nu au voie să intre pe teritoriul confederației, fixându-se granițe. În 1750, satele din partea de vest a Zagorului vor deveni parte a confederației. Perioada cuprinsă între 1670 și 1868, anul până la care rămân în vigoare privilegiile, e epoca de aur a regiunii, de o dezvoltare economică maximă, reflectată în arhitectura locului, care capătă trăsături distincte. 

Finele secolului al XIX-lea aduce decăderea și începutul depopulării, munții sunt prea aspri pentru a fi locuiți în epoca modernă. Unele proiecte ale guvernului grec urmăresc, timid, încă de prin anii ʻ80, repopularea zonei. În câteva dintre sate au fost așezați sarakatsani, o populație greacă pastorală, altădată nomadă prin Balcani și prin acești munți, foarte interesantă ca mod de trai, dar care nu a avut niciodată așezări permanente, până în secolul XX. Se știe astăzi că, urmare a unei accentuate endogamii, sunt, genetic vorbind, cel mai neamestecat grup al Europei, urmași ai unui trib grecesc pastoral din perioada preclasică, poate ai dorienilor, după cum susțin cele mai multe ipoteze istorice. Dialectul lor păstrează elemente atât de arhaice, încât lingviștii greci spun că aceasta e vechea limbă a lui Homer. 

Poate cel mai elocvent exemplu arhitectural despre ce a fost Zagori în trecut și cum a funcționat societatea aceasta izolată în munți e scara de la Vradeto. Întemeiat la 1616 de păstorii vlahi din așezarea de la Nuka și supranumit "balconul Zagorului", pentru că de aici ochiul cuprinde o priveliște infinit de largă, satul Vradeto se află la 1340 de metri altitudine, e cel mai înalt dintre cele 46, izolat între două canioane. Până foarte de curând, în 1973, singura cale de acces către această localitate mică a fost o scară cu peste 1000 de trepte, săpată în peretele canionului în secolul al XVII-lea și pietruită printr-o tehnică numită, cu un cuvânt împrumutat din turcă, kaldarimi.

Pentru că e un ținut de o frumusețe extraordinară, în Zagori de un deceniu se încearcă dezvoltarea turismului, dar Grecia rămâne o țară a insulelor și a mărilor.

Cătălin D. CONSTANTIN

Conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București, specializat în antropologie și studii culturale, Cătălin a publicat și editat numeroase studii și cărți, printre care Orase in rezumat. Piete din Europa si istoriile lor (2017)

în același număr