Oana BOȘCA MĂLIN visează în limba italiană. I se trage de la faptul c-a făcut de două ori turul Italiei pe motocicletă, din România și înapoi. Nu chiar cu piciorul pe pedala întâi, ci pe post de copilot, ceea ce i-a permis să și scrie în timpul ăsta. A început prin a traduce din Leopardi și-a sfârșit cu Italo Calvino, din care cauză multe dintre orașele prin care a trecut au devenit invizibile. Deși o parte dintre ele și-au revenit, unele nici în ziua de astăzi nu mai pot fi văzute.

Când a ajuns la Roma, și-a dat seama că mai fusese pe-acolo într-o viață anterioară, sentiment care n-a părăsit-o nici astăzi, iar uneori, mai ales în serile de toamnă, conferențiază pe tema asta, la cursul ei de cultură italiană, dar și-n alte locuri simandicoase din București.

Zenob

Să zicem că primești o scrisoare semnată Leopardi, cu toate numele lui, care nu sunt puține. Care ar fi primul tău gând?

 Că-mi scrie ca să mă felicite pentru cum l-am tradus în romană:) Abia după aceea m-aș gândi că poate e o invitație și-aș spera din tot sufletul să nu fie la palatul lui, mai ales că l-am vizitat deja, un loc sobru, cu o bibliotecă mare, dar în care înveți repede ce înseamnă singurătatea. Palatul e situat pe un deal, iar în fața lui se întinde lumea. Mi-l imaginez pe Leopardi acolo, tânjind la viața palpitantă a satului de la poalele dealului, gândindu-se la evadare.

Aș prefera ca în scrisoarea aia să fie o invitație la Roma, prin cluburile literare foarte șic, pe care le frecventa contele - pe numele lui întreg - Giacomo Taldegardo Francesco di Sales Saverio Pietro Leopardi.

Ce-ai alege din civilizația italiană (din preistorie - la Antichitate), ca fapt de pus în ramă?

Răpirea sabinelor! Cred că în episodul acesta femeile apar pentru prima oară, în lumea occidentală, ca ambasadoare. Mai întâi s-au lăsat răpite de romani, bărbați frumoși, puternici și pasionali, ca apoi tot ele să-i convingă pe sabini să facă pace, să nu se răzbune pe răpitori. Mi se pare un demers diplomatic. Tocmai de aici și succesul acestui episod, căruia arta i-a dat întâietate, fiind tratat în numeroase opere, de la muzică la pictură.

Am auzit că ai avut o întâlnire  cu Boccaccio. Poti sa-mi spui despre ce ați vorbit?

Despre optimism. Boccaccio oferă o viziune foarte optimistă asupra culturii. Decameronul ar putea fi considerat un manual complet de supraviețuire, pe timp de molimă. Mulți exegeți îi reproșează lui Boccaccio că n-a închis rama poveștii. Respectiv, zece tineri din Florența (șapte femei și trei bărbați) se izolează în timpul ciumei și spun povești, dar nu aflăm ce s-a întâmplat după cea de-a zecea zi, care este și ultima a izolării. Povestea lor rămâne neterminată. Ce se întâmplă cu ei? Ce-au făcut? Au supraviețuit sau nu? Deși pentru mine e destul de limpede: s-au întors acasă. Chiar pot să spun că ei n-au plecat din cauza epidemiei, ci au participat la un antrenament, așa cum astăzi au loc trening-uri de consolidare a unor cunoștințe, stagii de pregătire. Cei zece florentini au învățat să povestească și au extras esențialul din poveste. Au participat la un joc. Într-o lume nebună, ai nevoie să acumulezi energie. După experiența aceasta, a izolării, cei zece sunt mult mai puternici, mai optimiști, mai generoși. Amănunt important și actual, aș zice. Au încheiat un ciclu de pregătire și sunt gata de luptă.

În ecranizarea fraților Taviani (Maraviglioso Boccaccio, 2015) accentul este pus pe rama poveștii, pe dificultățile cu care se confruntă tinerii din toate timpurile. Pelicula începe cu sinuciderea unui tânăr, bolnav de ciumă. Se aruncă de pe clopotnița catedralei, iar moartea lui, dramatică, așa cum este întotdeuna moartea unui tânăr, introduce într-o atmosferă sumbră. Însă filmul se încheie cu o ploaie, care spală totul, purifică lumea. Pe parcurs, după ce protagoniștii au trecut prin experiența povestirii, se întorc la Florența veseli, plini de optimism, pregătiți.  Spre deosebire de noi, care nu știm unde ne întoarcem din molimă. Dar putem păstra modelele seninătății oferite de Boccaccio.