În ultima perioadă viața noastră s-a schimbat radical, libertatea ni s-a îngrădit mai mult sau mai puțin justificat, ieșirile sunt posibile doar pentru motive declarate, prin urmare am învățat să ne adaptăm la un nou mod de viață. Având în vedere ca teatrele și, în general, instituțiile de cultură nu mai funcționează, multe dintre ele și-au mutat activitatea în on-line difuzând spectacole noi sau de arhivă, interviuri cu actori, lecturi de poezie, concerte, cam tot ce se poate pentru ca publicul să rămână conectat cu arta, privită ca o divină cură de detoxifiere după bombardamentul știrilor care de care mai catastrofale difuzate la televizor. 

Căutând niscaiva spectacole pe care să le vizionez pentru a-mi lua doza necesară de teatru, am descoperit spectacolul Teatrului Național Mihai Eminescu din Timișoara, Sunt o babă comunistă, înregistrat chiar la debutul festivalului de teatru FEST-FDR din anul 2019, cu o regie semnată de Antonella Cornici. Citisem romanul lui Dan Lungu, vizionasem și filmul făcut de Stere Gulea în 2013, iar pentru ca tabloul să fie complet era necesar să văd și spectacolul. 

Înainte însă de a discuta despre reprezentație, este necesar să punem sub lupă un aspect: în ultimele săptămâni, în topul vizionărilor de pe cel mai urmărit site de streaming se aflau preponderent emisiuni de tip reality-show. Tot în acest timp, un post principal de televiziune din țară înregistra un record de audiență cu o emisiune de tip reality filmată în Asia, iar marile posturi de televiziune din Europa băteau recorduri de audiență tot cu acest tip de emisiuni. Și, poate vă întrebați, în regulă, dar cum se leagă aceste lucruri cu montarea de la Timișoara?

Răspunsul este cât se poate de simplu: tot spectacolul se desfășoară în cadrul unei emisiuni intitulată Cineva-Cândva, iar povestea personajului Emilia Apostoae (Claudia Ieremia) este în așa fel construită încât să dea bine pe cameră. Încă de la început observăm un regizor de platou, interpretat de Matei Chioariu, într-o continuă agitație, care dirijează atât aplauzele publicului, cât și operatorii sau inginerii de lumini. Cei familiarizați cu industria și platourile de televiziune știu că așa se întâmplă în majoritatea emisiunilor în direct. Diferența este aici că nu ne putem da seama exact ceea ce este realitate și ceea ce este regie în toată povestea. Deși, genul acesta de emisiuni ar trebui să se bazeze pe ceva real, pe poveștile de viață ale oamenilor, ele au la bază un scenariu după care funcționează. Cineva-Cândva este exact acel tip de producție ce intră în viața și în trecutul oamenilor, pentru a vedea, în cazul nostru, cum trăiau soții Apostoae în comunism. Intrarea prezentatoarei (Roberta Popa Ionescu), pe o muzică ce se aude repetitiv pe tot parcursul spectacolului, corpul de balet ce o însoțește, charisma și felul ei de a vorbi cu camera nu fac decât să stârnească curiozitatea unei virtuale audiențe. 

În viața reală fix asta ne fascinează la genul acesta de producții, ele fiind gândite în așa fel încât să stârnească emoțiile oamenilor și să le alimenteze curiozitatea. Dar aici se aprinde un element inconștient al psihicului uman: teama de a nu ți se întâmplă și ție acel lucru. Când vedem o poveste dramatică la televizor compătimim personajul și mulțumim că nu suntem noi în locul lui, însă, în adâncul nostru, se naște automat întrebarea: ce aș face dacă soarta m-ar pune pe mine în cazul respectiv? 

Dacă ne uităm pe graficele de audiență de la începutul anilor 2000, observăm că genul acesta de emisiuni ce pătrundeau în viețile oamenilor făceau audiențe fabuloase în România, multe dintre ele prezentând cazuri cu adevărat dramatice, însă spectatorul orbit de emoție nu se întreba ce este real și ce este regizat la acele momente.

În carte ne este prezentată Emilia în trei ipostaze temporale, prima fiind copilăria de la țară, munca din timpul comunismului cea de a doua și ultima – pensionară într-un regim democratic. Ceea ce fascinează cel mai tare este naturalețea cu care personajul își evocă trecutul, nu și-l reneagă, ci pur și simplu reușește să-l împletească cu prezentul. Ca cititori ne aflăm în fața unei introspecții destul de profunde a personajului ajuns acum către finalul vieții, însă această pătrundere în sine nu este una dramatică, ba din contră, se realizează cu o oarecare doză de umor. 

Comunismul este văzut aici ca un regim care îți oferă anumite avantaje. Fiind obișnuită cu locul de muncă dinainte stabilit, pensionara nu poate înțelege schimbările care se fac în capitalism, și de ce, ca și fiica ei de altfel, oamenii au tendința de a se îndrepta către țările străine. Convingerile femeii sunt de nestrămutat, și, cu toate că fiica ei încearcă să o convingă că e mai bine, aceasta refuză categoric să creadă aceste lucruri. Într-un fel, atitudinea este justificată mai ales că, încă din copilărie, dorința ei era să părăsească familia săracă în care locuia pentru a ajunge la oraș. Regimul trecut reușește să-i împlinească acest vis, prin urmare, fiind o femeie crescută modest, ea acceptă ca atare acest daruri, fără ca nivelul ei de trai să fie afectat.

Pe parcursul spectacolului, ideile Emiliei sunt deconstruite de către soțul, fiica, angajatul de la securitate – toți invitați în cadrul acestui show de televiziune. Prin urmare, ce rămâne real din toată povestea prezentată, care este varianta de adevăr după care să ne luăm? Reprezentația nu oferă un răspuns clar, însă mesajul transmis este că realitatea de atunci a fost dură, însă fiecare a trăit-o într-un mod diferit, prin urmare în orice moment se vor putea naște conflicte de idei referitoare la acest subiect.

Scenaristul Călin Ciobotari merită să fie aplaudat, pentru că a știut exact cum să adapteze textul pentru a-l transforma atât într-un scenariu de teatru, cât și într-unul de televiziune. 

Un personaj colectiv important în economia spectacolului este publicul, care trebuie să participe activ la piesă prin aplauze la comandă, lucru destul de ciudat la teatru. În teorie, aplauzi pentru un act artistic care îți place, însă în platourile de televiziune până și aplauzele sunt regizate, au momentele lor când intră pe post, tocmai pentru ca cel de acasă să se lase vrăjit de așa-zisa magie falsă a televiziunii. 

Până la urmă, lucrurile pe care nu le vedem ne fascinează cel mai mult, și lumea din spatele camerelor, la fel ca și lumea din spatele ideologiei și propagandei comuniste, nu era deloc roz, dincolo de ușile închise întâmplându-se multe lucruri pe care spectatorul sau trăitorul unui regim nu le știe. Și totuși, mapamondul în prezent nu este aproape blocat de un lucru ce nici măcar nu se vede cu ochiul liber, dar știm că există?