Multe dintre tâmpeniile pe care le auzim ni se par incitante, în ciuda faptului că sună aiurea. Au în ele ceva manipulator, ca și jocul donquijotesc. Prin toamnă, i-am rugat pe niște studenți să scrie o recenzie despre o carte străină, citită recent. Cei mai multi au scris despre un roman de succes. Deja din textele lor mi-am dat seama că n-aș fi citit acea carte. Eram dezamăgită de lecturile lor, dar nu îndrăzneam să le spun. Mai mult chiar, am citit romanul, care mi s-a părut ușurel, melodramatic, diletant. Apoi, zilnic cartea asta a venit peste mine. Imagini, prezentări, de fapt, aceeași prezentare, pe care cred că între timp am învățat-o pe de rost. Cu toate că opinia mea era fermă, de câte ori mă întâlneam cu acest roman, mă simțeam obligată se declar că și eu l-am citit, simțeam imboldul să mă implic.

Când o carte nu-ți place, nu vorbești despre ea. E o pierdere de timp fără justificare. Deși absurd, e totuși firesc să vorbești despre ceva care e la ordinea zilei, cu toate că știi că ordinea asta e artificial construită. În plus, ca a scriitor, uneori paginile pe care le disprețuiești lasă zgârieturi pe orgoliu:)

Tot așa, iau parte la discuții despre opinia stupidă a nu știu cărui guvernant, pentru că m-a luat valul. Nu mă pot abține să nu-mi dau cu părerea despre virus și despre molimă pentru că e o situație la care participăm toți. Emoțional. E o dramă comună, prin urmare, trebuie să mă implic, nu-i așa? 

Bineînțeles nu voi lăsa de-o parte conotațiile erotice ale cuvântului. Când un bărbat e implicat înseamnă că s-a îndrăgostit. După cum o femeie implicată a făcut o greșeală. Una este să ai o legătură și alta să ai o relație cu implicare. E diferența dintre întâlnirea rapidă, pe bancheta din spate, și întâlnirea cu flori, lumânărici parfumate șli pahare de vin.

Cum ajunge un om să se implice, să pună pasiune, să-i pese?

Gândindu-mă la tema asta, mai ales la implicarea pasională, îmi vine în minte un episod antologic din Cervantes: Cavalerul Tristei Figuri se întâlnește în drumul său cu niște prizonieri, oameni de toate condițiile, de la borfași la studenți, care sunt duși la închisoare, încolonați, în lanțuri, păziți de câțiva soldați. Don Quijote este un militant pentru libertate, prin urmare, îi eliberează în mod vitejesc, iar aceștia, în loc să profite de situație și să fugă, rămân să poarte un dialog absurd cu Don Quijote și sunt atât de implicați, încât îl iau la bătaie pe salvatorul lor. Ce-i oprește în loc? 

Să ne amintim: ocnașii voiau să-și exprime recunoștința. Au fost eliberați - se gândesc să-i mulțumească salvatorului, să facă și ei ceva, acolo, să nu rămână datori. Dar Quijote nu vrea vorbe, ci fapte: le cere să meargă degrabă și să-și depună omagiile la picioarele preafrumoasei Dulcinea del Toboso. În loc să promită și să-și vadă de drum, evadații încep să-l roage să-i scutească de această obligație. Însă Don Quijote este de neînduplecat. Ocnașii trec la explicații, vorbesc despre nebunia de a parcurge atâta drum, încolonați, cu Garda Civilă pe urmele lor, insistă să li se amâne datoria. Pierd timp cu negocierile. Apoi încep să se enerveze, trec la injurii, iar în cele din urmă își iau la bătaie binefăcătorul. 

De fapt, fără să-și dea seama, ocnașii se lasă seduși de lumea iluzorie a cavalerului, pe care inițial îl consideraseră nebun, și trăiesc cu intensitate, rupți de realitatea lor istorică. La modul tragic. Se implică.

Nu cererea lui Quijote contează, ci felul în care le-o spune. Mai întâi ține un discurs despre recunoștință, după ce se lăudase cu postura stimabilă de cavaler. Apoi le reproșează că și-au pierdut omenia. Cine este nerecunoscător? Nici măcar câinele! 

Și-ncepe jocul: El, o ființă nobilă, i-a eliberat pe ei, înlănțuiți și păziți de soldați. Ocnașii participă la un scenariu, sunt actori și totodată spectatori emoționați ai discursului donquijotesc, care sfidează ridicolul și realitatea morții, cum ar zice Unamuno, dacă-ar mai fi de față. Cum să plece pur și simplu, când se află deja în ecuație cu Don Quijote, puși la coada jocului, făcuți de rușine, de cineva căruia tocmai îi construiseră piedestal în sufletele lor oropsite?! Ce mai este libertatea, după ce a fost obținută așa? 

În toate timpurile bravada dublează actul în sine, iar acolo unde totul se transformă în joc, prin participare, apare emoția - care, nu vă mai spun - înseamnă implicare, desigur.

Iar când vorbim despre joc, în primul rând ne gândim la artiști. Citești un roman și decretezi fără dubii că e valoros. De ce? Pentru că te-a atras într-un joc, care îți promite fără rezerve victorie și purificare. Doar îți promite și ești gata să abandonezi realitățile tale banale în numele acestui tip de joc momitor.

De la artă, jocurile au coborât în stradă printre ocnași.  Nu chiar jocurile artei, ci mai mult ale foamei. Doar formula a coborât. Mai întâi, ca un surogat stângaci, de exemplu, în concertele electorale, susținute de artiști, apoi și mai jos, în publicitate, în lumea promotorilor comerciali, deveniți în momentul de față adevărați maeștri de ceremonii donquijotești.

Nu e om care să nu știe care sunt sforile implicării și cu toate acestea, când orgoliul tău este în joc, când se naște teama de-a nu fi lăsat la o parte, ignorat, cu demnitatea călcată în picioare, ei, bine, în situații de-astea în care vanitatea are un rol important, uiți și pui botul, devenind implicat.