Cine a savurat Parfumul lui Patrick Süskind (care a și fost ecranizat foarte neinspirat în 2006, regizorul reușind performanța să rateze toate sensurile profunde ale romanului) nu poate rămâne indiferent la celelalte scrieri ale acestui autor straniu, care, deși de un real succes, trăiește retras, cu grija de a nu lăsa vreun amănunt biografic (nici măcar o fotografie) să ajungă în mașina de tocat a notorietății publice. Mai mult, refuză premii după premii și interzice orice contact cu presa și televiziunea, fiind văzut de critica germană drept un "Diogene postmodern".

După ce a apărut în limba română și celălalt roman al său, Porumbelul, tot la editura Humanitas a mai fost publicat și eseul Despre iubire și moarte. Schimbările derutante de stiluri și genuri literare (debutul l-a constituit o piesă de teatru care se joacă frenetic în Germania, apoi au urmat romanele și o serie de nuvele) trebuiau să-l poarte pe Süskind și spre eseu. Și cum iubirea și moartea se împletesc adeseori – chiar în Parfumul său –, tema aproape se impunea de la sine.

Într-un fel de introducere, Süskind încearcă să definească iubirea și mai ales să găsească rațiunile pentru care ea este atât de prezentă în filozofie, artă sau literatură. Și rațiunile le găsește, printre alții, tocmai la Platon, într-o afirmație a Diotimei din celebrul său dialog Banchetul. Astfel, Eros este "iubirea […] pentru zămislirea și nașterea întru frumos". Pornind de la viziunea platoniciană, autorul încearcă să verifice, prin trei povestiri care-i folosesc drept exemple, în ce manieră această concepție despre iubire se materializează în diferitele tipuri sau în ceea ce numim, convențional, iubire. Poveștile sunt, evident, foarte diferite între ele: prima îi găsește pe doi tineri insolenți, abia ieșiți din adolescență, care fac sex oral la un semafor, în timp ce restul șoferilor claxonează nerăbdători; a doua povestire ne poartă într-un salon select, unde cei doi – un coregraf român (!) și o doamnă mai în vârstă, dar bogată, alcătuind un cuplu dubios, subiect de ironii în presă – nu se dezlipesc tot timpul unul de celălalt, izolându-se de restul invitaților; în fine, a treia, ni-l prezintă pe Thomas Mann, îndrăgostit de un chelner de la pensiunea unde stătea, fără a-i adresa nici un cuvânt, dar scriind în jurnal pagini extraordinare despre această "întâlnire". Evident, doar cea de a treia povestire corespunde definiției platoniciene, prilej pentru Süskind de a mai face câteva considerații inteligente pe marginea esenței iubirii.

Cât despre relația cu moartea, "non-tema prin excelență" cum o numește autorul, Süskind se folosește de exemple dintre cele mai celebre: Salomeea lui Oscar Wilde, Werther al lui Goethe și Heinrich von Kleist, ca autor, dar mai ales ca propriu personaj. În fine, este analizat mitul orfic într-o comparație extrem de incitantă cu mitul christic. Orfeu și Isus sunt văzuți aici ca personaje și comparați atât ca atitudine existențială, cât și ca embleme a două tipuri radical diferite de a trata moartea. Astfel, după o analiză laborioasă, dar și inteligent-ironică, Süskind ajunge la concluzia că Orfeu este, în orice caz, mai uman tocmai prin iubirea pe care o poartă lui Euridice, pe când Isus, unde erosul nu apare, nu a fost, probabil, "decât un zeu".

Dincolo de stilul rafinat, de ironia difuză și de punctele "scandaloase" ale acestui eseu, paralela Orfeu – Isus merită mai multă atenție, căci Süskind nu confruntă doar două personaje sau două atitudini, ci două paradigme, pe care, simplificând, am putea să le numim modernă și postmodernă. Prin toate atributele sale – prezența transcendentului, gravitatea discursului, teleologia prezentă permanent, idealizarea modelului și tendința către o perfecțiune abstractă etc. – Isus reprezintă paradigma modernității, pe când Orfeu, "cântărețul slab de suflet" (și citarea tocmai acestei sintagme din Platon care îl definește pe Orfeu nu credem că este întâmplătoare), aparține unei paradigme postmoderne prin toate calitățile sale "umane": se supune legilor firii, mai ales morții, este altruist, cade pradă iubirii, nu are nici un proiect înalt de izbăvire a umanității, este mai "personal", își cultivă propria grădină, discursul său nu își propune să convingă pe nimeni, cu atât mai puțin să ofere o lege morală sau o normă universală etc.

Opțiunea strivitoare pentru Orfeu și, implicit, pentru valorile pe care le descoperă în exemplul său, fac din Patrick Süskind nu doar un adept al postmodernismului, ci, într-un anumit fel, un militant care își îmbracă ideile (ca să nu zicem ideologia) în prețioasele și înșelătoarele veșminte ale mitologiei. Cu toate acestea, eseul Despre iubire și moarte rămâne nu doar o scriere deosebit de incitantă prin inteligența și îndrăzneala învăluită în ironie , ci și o mostră de rafinament al scriiturii.