Textul acesta ar putea fi despre solitudine. Sau despre o nostalgie a singurătății cumva. Însă ce este interesant la ea, la singurătate, se regăsește în faptul că nu apare dintr-un soi de mizantropie, la fel cum nici nu este pe deplin o consecință a plecării treptate a tuturor – ori un refugiu dintr-un mediu social presant sau toxic. Cumva, pare a fi un soi de dispoziție existențială, bazată pe o sumă de activități a căror calitate nu importă – sau cât să denote o consecință a unei îmbinări de elemente contradictorii ce se întrepătrund. Iar solitudinea n-ar fi de conceput ca o lipsă a oamenilor, ci ca moment de întâlnire profundă cu un sine-le firav, care are nevoie de sprijin.

Cam din perspectiva asta vreau să analizez excelenta melodie "Once", scrisă de Liam Gallagher la finalul anului trecut. După cum susțin câțiva ascultători, Liam Gallagher a reușit să se întreacă pe sine cu această melodie. Însă, indiferent de raportul calitativ cu alte melodii scrise de el, de cearta cu fratele său, Noel – și implicit de destrămarea trupei "Oasis" – alta este nuanța interesantă a acestui artefact cultural: imaginea.

Pornind de la premiza efemerității, într-o luciditate devastatoare, Liam scrie despre faptul că impresia reușitei se frânge în monotonia traiului comun, despre cum, de fapt, acea impresie ar fi fost doar o iluzie – similară forței inspirată de răsăritul Soarelui. Părând a fi un soi de epistolă, adresându-se unui prieten "consumat ca un pahar de vin", melodia mizează pe ideea atât a ireversibilității temporale, cât și pe cea, retrospectivă, a unei succes ce nu mai poate fi dobândit a doua oară.

Speculativ, pare a fi un soi de atac la adresa lui Noel – făcând într-un vers trimitere la o piesă de-ale acestuia din urmă cu câțiva ani – , vorbind, poate, despre succesul pe care Oasis nu-l mai poate recâștiga – în ciuda faptului că o reîntregire a formației e dorită de cel puțin o decadă de către sute de mii de persoane, dacă nu chiar de milioane. Având fiecare în parte o atitudine egocentrică dusă până la extrem, interpretarea "mondenă" ar putea să-și piardă și cea din urmă speranță prin cântecul în cauză.

Însă, extrapolând aria de raportare la semnificația versurilor, ceea ce importă aici este maniera prin care o temă, tratată și expusă până la refuz de-a lungul secolelor – efemeritatea – capătă, cumva, un soi de revitalizare prin text, prin melodie, prin videoclip. Căci ceea ce a uimit mereu în privința manierei în care Oasis își prezintă produsul cultural este unicitatea metaforei utilizate – fie pur textual, fie ca o îmbinare a textului cu imaginea, indiferent dacă este vorba despre coperta unui album sau despre videoclipul unei melodii.

Încercând să reproducă textul, prin imagine, să construiască o filmare, să refacă, ori să reinterpreteze tematica versificației, permanent nivelul metaforic a fost unul înalt și complex. De la o chitară verde într-o filmare alb-negru (Wonderwall) și până la animație (The Masterplan), de la încropirea unei armate (D’You Know What I Mean?) și până la un soi de musical, bazat pe povestea unui decedat (The Importance Of Being Idle), relația imaginei cu textul a prezentat mereu premiza de reformulare metaforică a mesajului.

La fel este și în cazul cântecului elaborat de Liam: Once reformulează tema efemerității – enunțată prin concluzia-metaforă că nu poți redobândi succesul ("You only get tot do it once") – cu ajutorul motivului simbolic al regelui rămas singur în palatul său imens.

Construit ca o ultimă cină a regelui, videoclipul îl prezintă pe acesta (jucat de Eric Cantona), îmbrăcat într-un halat de casă, mâncând singur la o masă mare, încărcată cu pahare și farfurii folosite – însă exprimând caracterul festiv de odinioară – , asistat de un singur slujitor (Liam Gallagher), ce se află într-un colț cu o tavă pe care se află o sticlă de vin. Începând melodia, regele e servit cu vin – susținând chinetic metafora de epuizare inspirațională la fel de rapid precum un pahar cu vin – , ca mai apoi, într-un stil asemănător celui de musical, să urmeze traversarea încăperilor mari, luminate, somptuoase, însă pustii. Găsește o sticlă de vin din care bea cu nesaț, se așază să cânte două note la un pian, ca mai apoi, înlocuindu-și halatul cu mantia regală și coroana, să-și părăsească palatul, urcând într-o mașină neagră, veche, pe care o conduce majordomul.

Păstrându-și permanent atitudinea pozitivă a reușitei, dar și nostalgia fastului pierdut, jocul actoricesc al lui Eric Cantona întărește atitudinea omului în fața degradării temporale: îmbrăcat doar în mantia regală, purtând coroană, se oprește – în logica muzicii – în dreptul celui din urmă rând de scări, de pe terasă, înainte de-a coborî la mașină și – cu un gest triumfal, similar celui în care conducătorul își ațintește sabia înspre armata inamică, își ridică brusc degetul arătător drept, ținându-și mâna stângă în șold, și declamă versul concluziv al refrenului: "You only get to do it once".

Pe lângă ingeniozitatea reformulării metaforice, apropierea de traducerea vizuală a devorării temporale m-a dus cu gândul la o poezie a Iuliei Hașdeu, Sărmanul rege nebun, în care, de asemenea, este prezentat un rege în decădere, care înnebunește și este părărsit de toți cei apropiați – familie, supuși – , rămânându-i aproape doar câinele bătrân și loial. În plăsmuirea-i, o aduce și pe "frumoasa și blânda" Odette, ce îi alină suferința, conducându-l pe cel din urmă drum, către groapă, alături de prietenul său canin.

Arhetipul regelui solitar (și nebun) impresionează pentru că povestea sa poate fi intuită: regele (înnebunind) este părăsit de toți și – în solitudine – caută să își aducă aminte de trecutul său magnific, pentru ca mai apoi să plece (la drum lung). Dar nu este simbolul regelui-peregrin, ci al regelui ce își împlinește existența prin ceea ce își dorește mai mult: să uite. Regele rămâne încătușat total în melancolica-i dorință, astfel încât singura alinare, fără să își dea seama, este uitarea.

În vreme ce în cadrul videoclipului, regele sfârșește printr-o plecare, în poem acesta are drept punct al plecării cel din urmă drum, fără a fi conștient de aceasta – petrecut fiind de Odette și câinele credincios. Iar la aria deschisă de această a doua variantă mai poate fi adăugat un aspect, regăsit de această dată în cadrul videoclipul trupei "Vama" elaborat pentru melodia "Copilul care aleargă către mare": pe același traseu al regelui nebun (jucat de Victor Rebengiuc) rămas singur și închis în melancolia-i tulburătoare, acesta își rezolvă criza prin depășirea situației concrete și trecerea printr-o ușă către el , "copil care aleargă către mare".

Simbolul regelui solitar are o forță fantastică – mai ales prin aceea că poate fi intuită întreaga desfășurare a intrigii ce l-a adus pe rege în singurătate. Literar, pare că nebunia precede singurătatea – regele din poezie și regele jucat de Victor Rebengiuc. Tragic – în logica personajului conștient – , ar părea că solitudinea precede nebunia; nu afirm că neapărat regele jucat de Cantona ar fi un personaj pe deplin conștient, însă, spre deosebire de celelalte două cazuri, acesta pleacă.

Regele solitar este nebun și de aceea este părăsit, ceea ce atenuează și explică, împlinind povestea. Însă, asemenea lui Camus când scrie despre tragismul lui Sisif, marea miză a regelui solitar mi se pare că s-ar afla în situația de-a înnebuni după ce este părăsit. Fiindcă este conștient de solitudine, iar nebunia este doar o mantie verbalizată a luptei pe care o are cu propria-i ființă: melancolia nu-i oblojește solitudinea, însă ceea ce îl interesează pe rege este satisfacerea acesteia: eventual aleargă, dansează și cântă (aproape ritualic) traversând încăperile și pregătindu-se de plecare. Își celebrează trecutul părăsindu-l, căci lamentarea în fața ireversibilului este umilitoare, iar peregrinul are condiția deschiderii către lume – aplanarea forței indivualului, surprins în angoasa proprie. Peregrinul n-are trecut, urmărind să-și satisfacă doar prezentul. Peregrinul se deschide lumii. Peregrinul uită. Iar aceasta își dorește și regele jucat de Cantona: susținută de forța cântecului, atitudinea regelui determină, prin faptul că își ia bagajul memorial – mantia, coroana – și pleacă, lupta sa împotriva ireversibilului, exclamând puternic și împăcat, oprindu-se înaintea scărilor ce coboară, aflat la înălțimea peluzei: "You only get to do it once!".

Regele solitar care înnebunește este simbolul omului nostalgic. Este metafora sublimă a individului prins în panteonul amintirilor sale. Nebunia, aici, este metafora impresiei iluzorii a reiterării. Nu spun că ar fi de suprimat amintirile, însă contează atitudinea în fața acestora: închiderea într-o simulare a retrăirii (regele alergând prin castel, încercând să se salveze de invadatori; încercând să-și aducă aminte) sau păstrarea și cinstirea trecutului prin puterea tragicului.

Încheiând într-un spirit cvasi-anectodic, în legătură cu memoria și memorabilul, vreau să mai punctez un comentariu din secțiunea de pe YouTube: în cariera-i strălucită ca atacant la Manchester United – rivala locală a echipei susținute de Liam și Noel Gallagher, Manchester City – , Eric Cantona (poreclit, de altfel, "Eric the King") este reținut pentru un episod aparte: în timpul unui meci, un susținător al echipei adverse îi adresează injurii, atacantul răspunzându-i printr-o lovitură puternică de picior. Astfel, un comentariu din secțiunea videoclipului menționat anterior afirmă ironic că cele două deprecieri ale videoclipului – de la momentul respectiv – au fost lăsate de Noel și de fanul lovit de Cantona.