Prima oară ne-am întâlnit pe o stradă din Sibiu. El vorbea la telefon, din apropiere se auzeau mașinile. Eu eram în București și-l ascultam. Imediat mi-am dat seama că are ceva vrăjitoresc în glas, iar dacă-l asculți mai mult de-un minut, te trezești teleportat la Sibiu, unde și locuiește, într-o ficțiune încă neterminată. Scrie poeme. Citește avid.

La Sibiu există o Facultate de Litere și Arte. Cei de la Litere sunt triști, iar cei de la Arte trăiesc intens, într-o veselie continuă. Andrei e prof la Arte, dar în ciuda acestui avantaj, aș zice, ține întotdeauna în buzunar un melanocrop, posomorât rău, o creatură minusculă, foarte gomoasă, rudă cu mine.

Zenob

1. Am citit în "Cronica Turnului", din Sibiu, că pe vremuri ar fi existat niște pantofiori verzi, ajunși astăzi în posesia ta. Ce poți să-mi spui despre asta?

Povestea pornește, mai precis, de la o pereche de pantofi verzi găsiți în podul casei de la țară – să fi fost asta acum 10-12 ani?, nu-mi mai amintesc. I-au aparținut lui Mélanie, cea mai mică dintre surorile bunicii, dar și prima care a murit la 29 de ani, în 1977. S-a sinucis. Dar, pentru că era fie prea rușinos, fie prea revoltător să admiți că din familia ta fac parte astfel de oameni, s-a dus zvonul că a murit la cutremur.

Pantofii cei verzi i-au fost dăruiți lui Mélanie de către tatăl ei, la 19 ani, când a plecat la București să devină soprană. Se pare că avea un talent extraordinar. Tot satul o știa pe Mélanie, de la biserică, unde cânta la strană în zilele de duminică. Acest lucru era destul de controversat, mai ales în timpurile acelea, pentru că doar bărbații aveau voie să cânte alături de preotul care oficia slujba. Totuși, lui Mélanie i s-a permis să încalce regula. Asta și pentru că vocea ei atât de frumoasă i-a convins pe cei care nu prea se dădeau în vânt după cele sfinte să vină la biserică.

Dar să revenim la pantofi... Ajunsă la București, Mélanie a dat peste un grup de artiști care se întâlneau regulat pentru a discuta despre muzică și despre poezie. Cel mai probabil, Mélanie ornamenta întâlnirile cu intermezzo-uri muzicale. Unul din poeții care se afla acolo, într-o noapte a anului 1968, s-a îndrăgostit pe loc de ea. De fapt, s-a îndrăgostit de mersul ei, de eleganța cu care își purta pantofii cei verzi. I-a și dedicat o poezie care sună cam așa:

"Dintr-o înserare-n seară

pasul tău de domnișoară.

Dintr-o pasăre amară

pasul tău de domnișoară."

Ei bine, fie că mă credeți sau nu, legenda spune că a fost o mare pasiune între tânăra soprană de 22 de ani și poetul Nichita de 36 de ani, care nu a fost acceptat de familia lui Mélanie, din cauza faptului că "era bătrân și că îi cam plăcea băutura", ca s-o citez pe bunica. Acest refuz vehement al familiei din care n-au lipsit amenințările, șantajele emoționale și câte și mai câte au împins-o pe Mélanie într-o depresie urâtă. 

Mai departe, lucrurile sunt puțin în ceață: ce a determinat-o să se omoare?, oare refuzul părinților a afectat-o atât de tare?, a mai fost și altceva care a umplut paharul? etc., etc. 

Eu, sincer, prefer să-mi pun alte întrebări: oare cum era zâmbetul lui Mélanie? verdele era culoarea ei preferată? m-ar fi invitat la concertele ei? cum era îmbrăcată, atunci când pășea pe scenă? Și, nu în ultimul rând, oare ce partitură a cântat în seara în care l-a cunoscut pe Nichita? Dar întrebarea asta e simplă: L’amour est un oiseau rebelle. 

2. Poeții se hrănesc cu visătorii și bomboneturi. Care este mâncarea ta preferată (pot fi mai multe)?

Sunt, de felul meu, un om destul de punctual și disciplinat. Nu-mi plac cei care întârzie la o întâlnire, iar povestea cu aglomerația din trafic mă calcă pe nervi. Totuși, a existat un om în istorie, nu-i știu numele, un om cam neglijent care, undeva, cândva, a uitat un recipient cu lapte într-o peșteră și care a descoperit brânza. Este unul dintre puținii oameni nepunctuali pe care îi respect. 

Ca să n-o mai lungim cu detalii, pentru mine, o masă pe cinste este compusă din brânză și restul. Iar dacă luna chiar e o bucată imensă de cașcaval, atunci viața chiar merită trăită.

3. Ce eroi de ficțiune ți-ar plăcea să-ți fie studenți și ce i-ai învăța?

Oricât de mult îmi place să predau, fac parte din categoria celor care preferă să învețe de la studenții lor. Prin urmare, mi-ar plăcea mai degrabă să adun în clasa mea personaje de la care să fur înțelepciune sau pe care doar să le admir în tăcere. În plus, cum îmi plac personajele nebune, aș da orice să nu îi am ca studenți pe Woland, pe Norman și Patrick Bates, pe Erika Kohut, pe Jean-Baptispe Grenouille ori pe Hannibal Lecter. Nici măcar pe Don Quijote ori Raskolnikov. Să rămână, mai bine, în cărțile și filmele lor.

Dar, ca să nu fentez întrebarea, aș spune așa... Mi-ar plăcea să îi spun lui Sophie să nu se învinuiască pentru alegerea ei. I-aș spune Annușkăi să fie mai atentă cu uleiul și să nu-l verse pe te-miri-unde. Mi-ar plăcea să o învăț pe Hanna Schmitz să citească cu voce tare prozele lui Cehov. Aș vrea să-l conving pe Todd Anderson că nu toți părinții își merită copiii și că e ok să le arate degetul mijlociu când și-o cer. Aș vrea să fac un gest frumos pentru Selma Ježková și să încerc să-i arăt că lumea poate fi și bună. Și aș vrea să îl învăț pe Billy Elliot să le transmită tuturor să își bage undeva părerile lor despre orice.

Ah, și mi-ar plăcea, acolo, într-un colț al clasei, să fie și Malena. Nu trebuie să schimbăm nicio vorbă, mă voi mulțumi doar să o privesc.