Revistă print și online

Ficțiunea lui Munro

Câștigătoare a premiului Man Booker International (2009) și a mult doritului Nobel (2013), Alice Munro creează în cărțile sale peisaje ficționale bogate, cu implicații psihologice profunde și tematică feminină abundentă. Volumele publicate până acum sunt dominate de ceea ce se numește componenta interioară a povestirilor, astfel literatura se înfiripă pentru scriitoare într-un act reparator și autoreflexiv, textele devenind deseori "dureros de autobiografice".

Volumul Dragă viață, apărut la Editura Litera, în 2014 în traducerea Justinei Bandol, nu ocolește specificul prozatoarei canadiene. În povestiri se întâlnește preponderent tema familiei, dar și a dragostei, având în prim-plan punctul de vedere al femeii adulte, pusă în situația reevaluării relației cu familia sa, unde iubirea perfectă e doar o himeră. Naratoarea simte, deseori, influența mamei sau a surorii, ca pe o povară, în același timp, admiră lumea tatălui, dar își dă seama că îi este intransigent nepotrivită, poate prea dureroasă sau prea puternică. Nici universul casnic nu-i împlinește așteptările, astfel că reveria și spusul poveștilor devin, poate, singurele acte reparatorii, într-o lume imperfectă, oaze de liniște și echilibru.

Țărmul Japoniei  este textul care deschide volumul despre care vă vorbeam. Iar titlul, cel puțin curios, se referă la ideea protagonistei despre paradis, ca promisiune a unui vis de iubire, manifestat mereu ca la început, vibrant și ireductibil. Nevoită să plece cu fetița în Toronto, la rugămintea unei prietene, dar și pentru a fi mai aproape de soțul său (antreprenor plecat pentru o lucrare în Lund), Greta reușește să publice câteva poezii într-o revistă locală și este invitată la o petrecere a scriitorilor, unde îl cunoaște pe Harris Bennett, ginerele gazdelor. Povestea lor însă nu are puterea de a depăși visul, deși finalul este deschis:

"Greta nu încercă să scape. Rămase acolo, pe loc, așteptând ceea ce avea să vină."

Tema se repetă și în Amundsen. Atmosfera de iarnă trimite către ideea înghețării în timp. Zăpada pătrunde în suflet și pare că îngheață sentimentele, exact când ele  trebuiau să se manifeste cu mai multă ardoare. 

,,Apoi se făcu liniște. Aerul era ca gheața. În jur, mesteceni parcă sfărâmicioși, cu scoarța albă dungată cu negru, și un soi de conifee mici, mițoase, încolăcite ca niște urși adormiți. Gheața de pe lac nu era netedă, de-a lungul malului se formaseră movilițe, ca și cum valurile ar fi înghețat chiar în clipa când se rostogoleau la țărm."

Și alte texte au ca temă iubirea stranie, neîmplinirile care nasc nostalgii. Nesiguranța face parte din jocul narativ, ca într-o altă povestire:

"Mi s-a părut că încă putem să ne croim drum afară din mulțime, că într-o clipă avem să fim împreună. Dar la fel de sigură am fost că aveam să ne vedem fiecare de drumul său. Și așa am și făcut. Niciun plânset înăbușit, nicio mână pe umăr când am ajuns pe trotuar. Numai străfulgerarea aceea, într-o fracțiune de secundă, când unul din ochii lui se căscase. Ochiul stâng - întotdeauna fusese stângul, din câte îmi aminteam. Întotdeauna păruse atât de ciudat de treaz și de întrebător, ca și cum lui tocmai îi trecuse prin cap ceva complet imposibil, care aproape că-l făcea să râdă.(…) Cât despre mine, mă simțeam oarecum la fel ca atunci când părăsisem Amundsen, când trenul mă purta în pântecullui încă năucită și neîncrezătoare."

Concluzia naratoarei-personaj e previzibilă, dar în același timp surprinzătoare: "Nimic nu se schimbă cu adevărat în dragoste."

Alteori există o curioasă suprapunere de planuri (Despărțirea de Maverley). Pe de o parte, îți atrage atenția povestea  lui Leah, femeie tânără, provenită dintr-o familie restrictivă, cu un tată violent, care fuge de acasă cu fiul preotului, un saxofonist. Părăsită și cu doi copii, Leah ajunge să își facă loc singură prin viață. Pe de altă parte, difuz, dar totodată pregnant prin tragism, apare destinul polițistului din Maverley, Ray Elliot care trăiește drama îmbolnăvirii și a morții soției sale. Circularitatea textului este asigurată prin întâlnirea celor doi la început și la final, în situații diferite.

Și registrul narativ este interesant, adaptat fiecărui caracter. În povestirea Cariera de pietriș, se prezintă moartea unei fete, Caro, din perspectiva surorii ei mai mici aflată în momentul povestirii la maturitate. Din cauza înțelegerii ei limitate, de copil, personajul oferă date confuze, dar acest lucru nu face decât să intensifice drama. După ce o aruncă pe Blitzee, cățelușa lor, în cariera de piatră, Caro își trimite sora să o anunțe pe mama lor gravidă și pe partenerul ei Neal, despre ispravă. Fetița, însă, nu face anunțul imediat ce ajunge

"Ceea ce am făcut în realitate a fost să urc în fugă mica pantă către rulotă. Și când am ajuns acolo m-am așezat (...) și am așteptat ce avea să se întâmple".

Tot astfel, la final, când drama este consumată, naratoarea consemnează stângaci faptele:

"Mama țipă la Neil și încearcă să-l facă să înțeleagă ceva. El se ridică și stă în picioare, îi vorbește (…) Mama nu s-a aruncat în apă". Totul e inutil...Timpul potrivit trecuse…"

Și în alte povestiri apar naratori copii* ( Refugiul, Ochiul*), de fiecare dată abordarea plasându-se în alte unghiuri. Însă viziunea pe care o are copilul asupra morții este o temă recurentă. Iată impresiile unui copil în fața morții:

,,Fața și gâtul ei nu avuseseră de suferit de pe urma accidentului, dar eu n-am văzut toate astea imediat. Am avut doar impresia generală că nu era nimic atât de rău la ea cum mă temusem că va fi."

Naivitatea atât de natural creionată se prelungește în cotidian, în manieră edulcorată dar credibilă:

"Ceva se mișcă atunci. Am văzut cum pleoapa ei de pe partea mea se mișcă. Nu se deschidea, nici măcar nu se întredeschidea sau ceva asemănător, ci se ridica doar foarte foarte puțin, așa încât dacă ai fi fost ea, dacă ai fi fost înăuntrul ei, să poți vedea afară printre gene (…) N-am fost surprinsă și nici speriată câtuși de puțin."

De la impresia imediată se trece la proiecția evenimentului în timp:

,,...imaginea lui Sadie a pălit destul de repede din mintea mea, din cauza școlii, unde am învățat, cine știe cum, să mă descurc, iar în adolescență chiar și credința în supranatural se stinge: "într-o zi, pe vremea când eram poate deja adolescentă, mi-am dat seama, cu un fel de gol tulbure, abia simțit, în stomac, că nu mai credeam".

Se întâmplă foarte rar ca în cărțile lui Alice Munro, naratorul să aibă ipostază masculină, totuși în Mândrie acesta e un contabil. Oneida, fiica unui mare bancher, trăiește o viață îndestulată până la moartea tatălui său, apoi e nevoită să fie "econoamă". După ce vinde propria casa într-o afacere proastă (în ciuda sfaturilor naratorului),  își dă seama că nu-i place să trăiască la bloc așa că îi propune bărbatului să se mute împreună. Situația e destul de amuzantă. Luat prin surprindere, contabilul  refuză propunerea și în disperarea sa, neavând niciun pretext solid, insinuează că și-ar fi scos și el casa la vânzare:

"În esență, era gata să se mute în locuința mea.(...) La gândul ăsta m-am simțit ca și cum aș fi fost aruncat într-un beci și s-ar fi trântit chepengul deasupra capului meu.(…) I-am spus că e o idee interesantă, dar imposibilă dintr-un anume motiv (...)scosesem casa la vânzare (…) Scăpasem, dar aveam de plătit un preț. A trebuit să scot casa - casa mea - la vânzare și s-o vând cât se putea de repede."

Corrie, e istoria unui șantaj, cu final neașteptat. O temă interesantă abordează povestirea Vedere spre lac: confuziile datorate pierderii de memorie.

Diversitatea tematică și varietatea de personaje creează impresia unei lumi unitare. Ultimele texte din volum, aparțin câmpului larg al autoficțiunii. Autoarea le recunoaște ca unitate separată cu puternică tentă  memorialistică:

“Cele mai adevărate lucruri pe care le-am spus despre propria mea viață.") și, în același timp, relativizează realitatea lor faptică (,,unitate separată, care este autobiografică în spirit, deși nu întotdeauna întru totul în fapt."

Dragă viață, textul ce încheie și dă titlul volumuiui de față, povestește amintirile din copilărie ale naratoarei. Familia ei trăiește, la început din comerț cu nutrii, dar cum afacerea merge din ce în ce mai prost, tatăl e nevoit să vândă pieile de animale și să își caute de lucru într-o uzină din apropiere. Spre deosebire de mamă, care nu agreează munca la fermă, micuța fetiță admiră eforturile tatălui său și uneori îl ajută în gospodărie. Diferențele de acest fel, care au consecințe asupra genului în alte texte ale lui Alice Munro, se estompează în evenimente zilnice aici. Fosta proprietară a casei lor, devine o bătrână singuratică și o înspăimântă pe fetiță spionând casa în mod dubios, mama se îmbolnăvește de Parkinson, iar Diane, prietena cu care fata se înțelesese bine, pleacă în alt oraș. La maturitate, naratoarea găsește într-o revistă, câteva poezii ce o emoționează și îi amintesc de copilărie. Bănuiește că ar fi fost scrise de fiica fostei proprietare a casei părintești, care locuia în apropiere, în Vancouver, dar nu simte nevoia să o întâlnească. Nostalgia se concretizează în dorința de a vorbi cu propria mamă, însă aceasta nu mai trăiește. Femeia regretă că nu s-a dus acasă în perioada ultimei suferințe mamei sale și nici la înmormântare, dar mărturisește că are speranța propriei iertări:

,,Ne spunem că anumite gesturi nu pot fi iertate sau că n-o să ni le iertăm niciodată. Dar iertăm. Iertăm întotdeauna."

Un volum complex, după cum spuneam, Dragă viață are o puternică încărcătură psihologică, o ficționalitate vie și lecții de viață, plasate firesc, cu un dat al povestirii cum rar se întâlnește. Alice Murno se concentrează pe aspecte ale existenței cotidiene, accentuând percepțiile, și făcându-ne să realizăm care sunt limitele tinereții, imperfecțiunile memoriei și ce impact are vârsta. Ea intuiește rolul dorințelor conștiente și inconștiente ale oamenilor, dar nu-și judecă personajele, dimpotrivă, le tratează cu drag pentru varietatea lor și transmite cititorilor același crez, al comuniunii bazate pe ideea diversității naturii umane.

Anca EFTENIE

Doctor în științe filologice (Universitatea de Vest din Timișoara), Anca este preocupată de literatura fantastică, printre studiile sale numărându-se Antipa și oglinda, Creaturi fantastice în operele lui Vasile Voiculescu s.a. În aceeași linie se înscrie și recenta sa teză de doctorat Hibridizări ale fantasticului. Mircea Eliade și Doina Ruști (2023)

în același număr