Descopăr cu foarte mare plăcere, după 18 ani de la publicare, volumul de debut nu doar al unui scriitor bun, ci și al unui om aparte. Este vorba de placheta de poezie Zorovavel (Grinta, 2002) a lui Cosmin Perța, una dintre cărțile cele mai frumoase ale începutului douămiismului. Poate ar merita o reeditare după atâția ani sau măcar o selecție generoasă într-o viitoare antologie de autor. De Cosmin mă leagă o lungă colaborare editorială, încă de pe vremea când era editor la Tracus Arte, unde mi-a fost redactor de carte. După ce a făcut pasul la Paralela 45, l-am readus împreună în prim plan pe ultimul reprezentant al generației Beat, Richard Brautigan, prin două traduceri, eu poezie, el proză.

Între Zorovavel și Cântec de leagăn pentru generația mea (Paralela 45, 2018), nu știu cum s-a făcut că nu am apucat să mai citesc nimic din ce a scris. Dar nu despre poezia lui o să vorbesc aici, ci despre trilogia disoluției, așa cum îmi place să o numesc. E vorba de trei microromane care pot foarte bine fi citite și individual, în orice ordine, fără să afecteze firul poveștii. Avem de-a face mai mult cu o trilogie conceptuală, nu cu una cronologică, începută cu Teofil și câinele de lemn (Herg Benet, 2012), continuată cu În urmă nu mai e nimic (Polirom, 2015) și finalizată cu Arșița (Paralela 45, 2019).

Deloc planificat, am citit cărțile în ordinea lor inversă, cu mențiunea că am omis prima parte, Teofil și câinele de lemn, din motivul obiectiv că tirajul e epuizat și nu se mai găsește. Așadar, am început cu Arșița, într-un cadru cum nu se poate mai potrivit. Volumul a fost lansat la începutul acestui an în Timișoara, la librăria La Două Bufnițe, pe o ceață atât de densă și neobișnuită, coborâtă parcă direct din paginile cărții. "O arșiță în toiul iernii", cum o descrie autorul. Distopie, roman apocaliptic, poveste de război, volumul poate fi încadrat în mai multe genuri. Nici măcar proza nu este o constantă a acestei cărți, de multe ori cititorul trezindu-se învăluit de poezie, de pasaje lirice pline de candoare, în mijlocul cruzimii și jocului drăcesc care dictează ritmul romanului.

Majoritatea celor care au analizat și comentat Arșița l-au apropiat pe Cosmin Perța de literatura rusă și cea central și est europeană. Așa este, atmosfera și personajele respiră aerul realismului mistic rusesc, s-a epuizat acest aspect, nu voi insista asupra lui. Totuși, paradoxurile climatice (ceața mov cu miros de apă și trandafiri, arșița din toiul iernii) și stilul fragmentar alcătuit din capitole scurte și foarte scurte mă trimit cu gândul și într-o altă direcție, la romanul The Hawkline Monster, de Richard Brautigan. Atât în această carte, cât și în Arșița, avem doi oameni de știință care bifează profilul savantului țicnit. Doctorul Wolkonsky deține misterul subpământei construită în subsolul locuinței, în timp ce profesorul Hawkline ascunde secretul monstrului din peștera de gheață de sub casa lui. Deși este plasat în vestul sălbatic într-o climă toridă, conacul din Hawkline Monster e înconjurat de gheață și zăpadă, la fel cum dincolo, în toiul iernii, avem o arșiță dogoritoare și mistuitoare. 

În ambele cărți, misterele care se ascund în subsol (un fel de sălașe cu puteri magice) întrețin și mențin viu interesul pentru lectură. Originile subpământei, singurul loc din Arșița unde aparent toate spaimele și nefericirile pot fi ridicate de pe umeri și suflet și unde aerul miroase a flori proaspete de câmp și munte, se ascund departe în trecutul îndepărtat al primilor invadatori din acest ținut:

"Subpământa a fost construită de copii, a spus fata dracului. A fost imediat după ce romanii au ocupat teritoriul ăsta. Chiar aici, pe locul acesta, fusese un spațiu sacrificial, unde preoții daci îi sacrificau tineri lui Zalmoxe. Locul fusese ales deoarece pământul strălucea, din piatră răsăreau peste tot sclipirile îmbietoare ale minereului de aur. Primul lucru pe care l-au făcut romanii aici a fost să încerce să scoată tot aurul din pământ. Centurionul care se ocupa de asta era ceea ce am numi astăzi un psihopat. Un om fără nici un pic de empatie, un lider perfect. După război, cei mai mulți dintre bărbații locului fie muriseră, fie erau ascunși în cete prin munți. Rămăseseră femeile și copiii. Și, cum legionarii nu erau folosiți în mine, cei care au săpat au fost mai ales femeile și copiii. Doar că aurul era doar la suprafață. Nu era nici un filon ascuns dedesubt. Și, după ani de chin fără rezultate, centurionul, într-un acces de furie, i-a ucis pe toți și a plecat."

Am reprodus acest fragment nu cu scopul de a rupe vraja și destăinui punctul culminant și implicit secretul doctorului Wolkonsky, ci pentru a oglindi povestea din poveste. Centurionul e imaginea în oglindă a colonelului dement care asediază cu tancuri împrejurimile orașului și ascunde o capacitate diabolică și nemărginită pentru cruzime. Primele pagini din Arșița sunt și cele mai dure și greu de citit, o înlănțuire de atrocități greu digerabile pentru lectorul sensibil. Iată factorul care a dus la genocidul în masă provocat de dezlănțuirea furibundă a colonelului, pedepsit corespunzător de providență:

"Anuța avea 13 ani când a fost adusă în dormitorul colonelului. S-a hârjonit puțin cu ea, a dezbrăcat-o, a atins-o, a rostogolit-o ca pe o păpușă de cârpe amuzându-se, apoi i-a spus să deschidă gura. Fetița n-a vrut, dar i-a dat două palme și i-a deschis-o el și a băgat adânc. Fetița s-a speriat, s-a sufocat, s-a smucit și a strâns tare din dinți, scuipând penisul colonelului pe jos. Înainte să leșine a mai apucat să o împuște în cap. Pedeapsa a fost să adune toți copiii. I-au atârnat în piață în cârlige de măcelărie și le-au despicat burta lăsându-le intestinele să inunde piața. Mulți dintre ei au leșinat când i-au înfipt în cârlige, puteți crede astfel că le-a cedat inima și nu au mai suferit. La urmă au lăsat un băiețel de patru ani care a urlat încontinuu cele 28 de minute cât a durat execuția. Când i-au tăiat abdomenul cu baioneta, încă urla. Un urlet subțire care a trezit un alt urlet, zeci de urlete, sute, acoperite curând de țăcănitul kalașnikoavelor."

Vi s-a întâmplat vreodată să parcurgeți o carte și la un moment dat să aveți impresia că citiți o cu totul alta? Ei bine, am pățit-o spre finalul Arșiței. Având foarte proaspătă lectura celuilalt volum, de poeme, al lui Cosmin Perța, Cântec de leagăn pentru generația mea, apărut doar cu un an înainte, m-a lovit atât de puternic senzația de familiaritate (sau mai bine zis de déjà lu / deja citit) încât am consultat imediat coperta să mă asigur că nu încurc cărțile. Regăsim, așadar, în roman, și stilul inconfundabil de poet al autorului:

"Dă-mi, te rog, inima ta. Să sfâșie inima mea. Să frece podeaua cu ea, să-i rupă ficatul, să-i dea la gioale, să se cace pe ea când își dă ultima suflare, să o lege cu scotch de saltea și să o bată cu o curea, să îi fută un picior în ochi când spune că nu știe nimic și nu e de vină ea, să o tranșeze în o mie de bucățele și să le trimită cinic prin curier cui zice că vrea. (…) Da, asta aș vrea, dar mâna ta e prea blândă pentru furia mea. Mâna ta vindecă și iartă și vrea altceva. Așa că voi folosi mâna mea cu toată furia și neputința din ea. Și am scos deja inima. Și e goală și plină de riduri. Mă uit cu milă la ea. E tot ce a mai rămas din inima asta a mea. Și-o calc în picioare și-o bat. Și bate și ea. Pentru că se uită la tine și tu te uiți încă la ea."

Teofil este personajul care străbate toate cele trei romane. În urmă nu mai e nimic este cartea devenirii lui, Bildungsromanul care răspunde la o serie de întrebări ridicate de rolul lui în Arșița. În urmă nu mai e nimic începe la fel de abrupt precum Arșița, cu scena decapitării bunicului în urma unui accident de muncă, fapt ce îi marchează copilăria și justifică zbuciumul existențial continuu prin care va trece Teofil până dincolo de adolescență și maturitate. Precum toți protagoniștii cu destin special, el provine dintr-o familie disfuncțională, dar chiar și așa, sensibilitatea și atenția lui pentru detalii par să aibă totuși o bază ereditară:

"Tata era un alcoolic extraordinar de blând. Nu-mi amintesc să-mi fi dat vreodată o palmă. (…) Cu toate astea, îmi era frică de el. Oarecum frică. Mama lucra ca pedagog de noapte la Școala Specială și serile, la ora 9, pleca la serviciu, lăsându-mă pe mine doar cu tata în garsonieră. Eram totuși destul de singur după ce pleca mama. Tata își scotea sticlele cu alcool ascunse în cele mai neașteptate locuri, se punea la masa cu mașina de scris și începea să lucreze. Tata era scriitor. La început lucram și eu cot la cot cu el, adică scriam niște povestioare cu animale vorbitoare pe care învățătoarea mă punea să le citesc în fața clasei. Nu adormeam de frica aia ciudată până nu adormea și tata, îmi era frică de moartea lui tata. Tata bea până cădea lat, în baie, în hol, unde se nimerea. Prima dată îi înțepeneau degetele, apoi gâtul, la urmă de tot îi înțepeneau genunchii. Câteva luni a mers așa, ne pândeam unul pe altul și scriam amândoi încontinuu. Cred că am scris sute de pagini împreună, o carte a noastră, doi autori în aceeași garsonieră, dar în lumi diferite."

Tot în romanul În urmă nu mai e nimic, aflăm și de unde provin originile fetei dracului, entitatea interioară care îl scindează și copleșește cu tentațiile ei diabolice. Existența ei se datorează faptului că nu a fost botezat, drept pentru care alege să devină pustnic într-o mănăstire. Abia odată cu botezul primește numele de frate Teofil, însă cu trecerea timpului duce o existență dublă între Mănăstire și Instituție, o comunitate kafkiană instituționalizată, cu funcționari în locul călugărilor. Evadarea lui în spiritualitate devine posibilă cu ajutorul Filocaliei, cartea care rezumă esența rugăciunii inimii. Într-un joc salingerian, iarăși de tipul box in box story ca-n Arșița, Cosmin Perța scoate din cutia cu surprize volumul Franny și Zooey, unde la rândul ei protagonista trece printr-o experiență similară cu Teofil, rezolvată tot prin descoperirea Filocaliei și a înțelegerii profunde a tainei rugăciunii lui Hristos:

"Hai, Teofil, trezește-te, mi-a spus fata dracului. Fă-ți rugăciunile și ieși odată, că astăzi avem treabă. Și mai lasă odată Rugăciunea aia a inimii că mă bruiezi. Lângă patul meu din chilie, pe jos, era deschisă Franny și Zooey a lui Salinger. Am mai citit câteva rânduri înainte să mă ridic. O iubeam pe Franny și aș fi vrut și eu să-l întâlnesc pe Seymour să discutăm despre fat lady, despre lume și viață și Dumnezeu și tot ce mi se întâmplă. Oh, Franny…"

Undeva în prima parte a romanului, Cosmin Perța ascunde un easter egg care dă în vileag răspunsul la celebra întrebare "ce a vrut să spună autorul?", mai precis de unde vine titlul cărții și care este cea mai arzătoare dorință a personajului:

"Aveam 14 ani, eram de curând botezat, am ajuns la Constanța pe urmele unchiului meu, priveam pentru prima dată marea, fata dracului tăcea de zile în șir, în urmă nu mai era nimic și speram că șirul de oameni excepționali din familia mea se oprise chiar acolo, odată cu mine. Eu voiam să fiu un om simplu, un om simplu și fericit. Sau măcar, măcar liniștit. Uitat de toți și de toate."