Revistă print și online

Ron Padgett: Alee

 

Și iar am alunecat peste orizont
și luminile Tulsei s-au derulat în fața mea.
Ah, uită-te la tine, am spus,
ești ca o lumină uitată pe prispă
aproape treizeci de ani

Nu te ambala,
Ron. Da, luminile sunt ținute aprinse pentru tine și oricine
altcineva vrea să se năpustească spre mine într-un flux de lumină,
mi-a spus orașul, treaz, dar știam
că ești tu. Cine altul mi-ar vorbi așa?
I-am zis, Întotdeauna a fost ceva special între noi,
nu?

Da, între tine și mine,
nu între mine și tine. Ești ca toți ceilalți,
crezi că ești singurul care vine, crezi
că am fost făcut pentru tine.

Știu, Tulsa, dar
nu uita, eram doar un copil.

Știu, Ron, dar
acum nu mai ești un copil, de ce te porți ca unul?
De ce nu te lași tu pe spate să privești lung, în adânc,
la lucruri așa cum sunt? De ce nu abandonezi
chestia asta de dragoste-ură pe care-o simți pentru mine?
Chiar ai nevoie de dor, regret și-atât de multă furie oarbă?

Dar cât să păstrez din mine cel ce eram un băiețel?
Cât ai păstrat deja, nici mai mult, nici mai puțin,
mi-a spus vocea, neutră.

Deodată am strigat
în întuneric, Unde e gura ta?
Nu știi? E peste tot în jurul tău –
Trăgeam mașina
pe aleea unde am copilărit
- e pielea ta.
Am deschis ochii și eram
aici, în New York, tastam aceste rânduri.

Dan Sociu

în același număr