Nu vă neliniștiți: rândurile care urmează nu coagulează o lecție neguroasă de filosofie existențialistă și nici măcar un expozeu de naratologie. Nu merită să vă obosesc, într-o revistă sprințară, cu asemenea afectări dogmatice. De aceea mi-am propus să vă vorbesc în câteva rânduri, stând picior peste picior, despre marota thanatofobilor din întreaga lume intelectuală, recte, despre timp.

Ca să fie abordat într-o notă relaxată, timpul trebuie supus unui tratament personal, demitizant și, deci, dizolvant. Altfel spus, el nu trebuie nici fetișizat, nici preschimbat în mit. 

Ca să fiu sincer, am tratat întotdeauna timpul ca pe o glumă. Deoarece nu mi-a cerut nimeni părerea atunci când m-a plasat, timp de câteva decenii, într-o lume care nu-mi îndeplinește standardele minime de exigență ontologică, am decis, mai întâi instinctiv, apoi conștient, să subminez unica dimensiune pe care nu o puteam nici controla, nici eluda: dimensiunea temporală.

Pentru plutocrați, timpul pare proletarul perfect, deci inamicul ideal: generează, indirect, copii la intervale fixe, de nouă luni (în definitiv, acesta era sensul latin al cuvântului proletarius), eludează orice tentativă de supunere economică (nu poate fi nici stocat, nici tranzacționat și, cu atât mai puțin, salvat) și se scurge la fel pentru toată lumea (sau cel puțin așa credea bietul Newton, până să vină fizica secolului XX cu "pretențiile" ei relativiste). Și aici ajung la modul în care mi-am exorcizat, intuitiv, orice influență tragică pe care incarnarea lui Chronos o joacă în geometria vieții mele: am decis să ignor pur și simplu această coordonată.

Care a fost secretul? Foarte simplu. De la un punct oarecare încoace, am pus deliberat între paranteze scurgerea ireversibilă a zilelor. Am încetat să le număr, am încetat să le încarc cu sens, am încetat să lucrez după un program cu obiective bătute în cuie pentru următoarea decadă sau jumătate de decadă. Pe scurt, am încetat să fiu sclavul timpului, în același timp refuzând, în buna tradiție postcolonială a corectitudinii politice, să-l transform pe el în sclavul meu.

Urmarea? Cum spunea Voltaire despre bunul Dumnezeu: ne cunoaștem, dar nu ne frecventăm. Concret, nu-mi fac selfie-uri, nu stochez imagini cu mine însumi, nu înregistrez filme în călătorii, nu am fetișul albumelor de familie, într-un cuvânt, îmi este indiferentă munca pe care timpul o desfășoară, imun la ironia mea față de el, asupra propriului trup: îmbătrânirea.

Știu că, asemenea oricărui organism pluricelular, mă îndrept, ineluctabil și unidirecțional, către moarte, dar, netransformând procesul nici într-unul tragic, cum fac unii filosofi, nici într-unul pseudocomic, cum fac unii scriitori, mă mulțumesc să mențin timpul în suspansul etichetei de abordare. Poate că, antropomorfizând timpul, nu reușesc să-i generez empatie umană, dar izbutesc măcar să-i răpesc exasperanta certitudine a indiferenței, plătindu-i cu aceeași monedă.