Cea mai mare parte a copilăriei mele am petrecut-o cu bunica mea, pictorița Constanța Stratulat. Rămâneam mereu cu ea acasă, eu amețind timpul și ea pictând. Cel mai des peisaje, mai cu seamă acuarele de la malul mării. Era născută în Constanța și toată tinerețea a petrecut-o pictând în Balcic, ca mai toată generația ei. Îmi spunea că ea e copilul mării. Mergeam împreună la mare, la 2 Mai, și mereu eram uimită cât de bine înota. Dar, din când în când mă trăda, mă părăsea. 

Bunica mea își împărțea timpul între România și Bulgaria. Avea acolo o fată, pe mătușa mea dragă, Sanda, căsătorită cu un medic bulgar. Cât stătea în Bulgaria, vara mergea cu ei la mare. Sanda a dus-o odată pe Mami și la Balcic, unde ea s-a întâlnit cu tătăroaica unde stătuse în gazdă până prin anii 40, cu care a băut cafea și au plâns puțin, dar cel mai des mergeau la Sozopol. 

Artiștii aveau stațiunea lor – Sozopol –, iar Sanda fiind membră a Uniunii Artiștilor Plastici Bulgari acolo alegea să poposească. Bunica picta case construite în console de lemn și străduțele coborând spre mare. Așa aflam și vedeam și noi Sozopolul din acuarelele cu care se întorcea ea, spre toamnă, în România. Mie, care eram cam greu de stăpânit, mi-a arătat Mami și șlapii cu care de-atunci m-a vânat prin casă ori de câte ori o enervam (șlapii ușori, din plastic, erau mult mai buni de aruncat după copil, fără pericol de a sparge ceva pe traseu, cum se putea întâmpla cu papucii uzați, care erau niște sandale vechi, transformate). În România nu se mai pomeniseră asa papuci, așa că eram impresionată. 

Mai aducea Mami de acolo și dulceață de smochine, pe aia o mâncam noi două după-amiaza, când ne trezeam dupa somnul mic, niciodată dimineața, atunci se consuma doar magiun, că din ăla aveam destul. Și eu, amabilă, că deh, mă îndulcise, răsfoiam în teancul de acuarele și o întrebam pe Mami de ce sunt casele de-acolo așa, ca niste ciuperci. "– Ca să se descurce și ăi săraci și să nu îmbogățească degeaba statul." Adică, am înteles eu mai apoi, se pare că era impozit mare pe teren și atunci preferau o amprentă mică la sol și deschidere în consolă.

Acum 13 ani am ajuns și noi prima oară la Sozopol. Noi, adică eu, mama, soră-mea și fii-miu, care pe atunci avea vreo 7 ani. Am plecat inițial în Sofia, cu mari emoții și cu bucurie. Mergeam la nunta verișorului nostru, fiul mai mic al Sandei, Mișulică, și el tânăr medic cardiolog. Încă de pe drum, am tot amestecat amintirile despre bunică-mea cu emoțiile.  

Eu eram pentru prima oară șofer de drum lung, mama nu știa cât de potrivite sunt cadourile, soră-mea era la prima nuntă a unui apropiat, iar fii-miu ne înnebunea cu nu știu ce jucărie ochise el în benzinărie și noi îi rezistasem. În fine, am ajuns cu bine, nunta a fost minunată, iar duminică, povestind cu Sanda despre Mami, ea și-a adus aminte cât de drag îi era să meargă să picteze la Sozopol, și cum în anul în care Mișu era mic, a luat trenul și a plecat singură, cu bani doar pentru o săptămână, dar a reapărut după o lună. Mătușă-mea și unchi-meu trăseseră atunci o spaimă teribilă, erau la un pas să anunțe dispariția ei la poliție, dar ea a apărut în final victorioasă și cu bani, pentru că tot ce picta i se cumpăra, și atunci stătea iar, să mai facă o dată și pentru ea peisajul. Auzind eu povestea asta, am pornit un plan și, până la urmă, a cedat și mama pisalogelii mele, cu "Să vedem și noi Sozopolul pictat de Mami". 

Am ajuns pe noapte în Sozopol. A doua zi am mâncat ceva prin orașul vechi și apoi ne-am pus pe vizitat și pozat. Soră-mea a observat prima afișele cu morți, puse în toate intersecțiile, pe toate gardurile și pe toți copacii. Pretutindeni, afișe mortuare cu ferpar și poza decedatului. Isterie. "– E o molimă!", șoptea Roxi cu glasul stins, mama tăcea îngrijorată, iar eu am început să șterg copilul cu șervețele umede. Dar după primul val de panică și cap întors în toate părțile, mă uit eu mai bine și văd că unii erau morți de câțiva ani, alții de zeci de ani și am înțeles că ceea ce vedeam era modul locuitorilor de a-i pomeni pe cei plecați în lumea de dincolo. Totuși, nu am convins-o pe mama să mai stăm, îi pierise tot cheful, așa că am luat-o spre casă. 

Abia acum, în vacanța pandemică, m-am întors să văd peisajul pictat de Mami în urmă cu 50-40-30 de ani. Am recunoscut perspectivele unor străzi, am găsit o galerie de artă care expune de un secol pictori locali, m-am întrebat fără răspuns dacă, în urmă cu vreo 40 de ani, or fi vândut și acuarelele ei, am văzut din nou afișele mortuare, dar de data asta  nu m-am mai speriat, oricum erau puse ordonat, mai mult la panourile instalate la intrarea în biserici.

Bate un vânt minunat prin Szozopol, marea e mai albastră decât o știm, are un aer de Mediterană. Locul, așa încărcat de istorie în straturi cu ruine antice și case din secolele trecute, cu bisericuțe vechi și taverne noi, are o discreție mai greu de găsit la țărm de Mare Neagră, lucrurile încă respiră și pe drum te poți visa în ce epocă vrei. Am luat si smochine și dulceață din oraș, mă uit acum la borcănelul cu găluște verzi, parfumate, și mă gândesc să-l păstrez pentru mai la iarnă.