Pentru mine, ca zenob, revista a fost ca o cafenea. Ieșeam din casă, luni, la prima oră, și hop - mă întâlneam cu un cunoscut! Uneori nici nu mă întâlneam de-adevăratelea, ci așa, îl zăream într-o mașină, îl auzeam la radio. Nu contează cum - întâlnirile sunt de multe feluri! Important e că diminețile de luni sunt memorabile pentru mine, m-au băgat în amintiri și de-acolo în conversații, care nici nu există dacă nu sunt purtate sub un pavilion învăluit în parfum de cafea. Stai tolănit într-un fotoliu de răchită, iar spre tavan, printre frunzele de viță, pe lângă florile de caprifoi, se ridică aburii cafelelor, se furișează fumul albăstrui al visării. Cam asta e condiția zenobianului, iar cine citește revista - știe prea bine!

De îndată ce văd pe cineva îmi răsar trei întrebări în minte: cum se îmbracă, ce amintire îi plutește pe umăr și ce personaje îi plac. Sunt întrebări foarte bune, credeți-mă! Am citit prin diverse site-uri că lumea întreabă chestii serioase, începând cu perspectiva asupra pandemiei și terminând cu planurile de viitor. Dar pe cine interesează așa ceva? Mai ales că răspunsurile sunt previzibile. Plus cuvântul ăsta - perspectiva! O chestie cu coadă de șopârlă care ți se bagă în sânge așa, pentru două minuțele, zice ea, ca apoi să te otrăvească din cap până-n picioare. Un zenob nu întreabă niciodată despre perspectivă, ci despre tricouri miraculoase, despre mărgele și parfumuri, despre vanitățile firești, care nasc pui și schimbă chiar și scrisul constipat al unui tip creț - cunoștință de-a mea.

Pentru că asta e cu zenobii: sunt contagioși.

O dată, mă plimbam pe malul Dâmboviței, pe la Biblioteca Națională, și cu toate că mă credeam invizibil, cum se crede orice scriitor lunea, scăpat din depresiile week-end-ului, eliberat de trecut, crezând că istoria începe în fiecare dimineață de luni, ei, bine-ei, bine, mi-a fost dat să mă întâlnesc cu cineva care mi-a schimbat viața și obiceiurile. Ce faci, măi, Zenob, m-a luat acel om în primire, căruia n-o să-i divulg numele, cum poți fi tu atât de naiv, încât să te plimbi pe lângă o apă? Și nu oricare, ci cea mai perfidă din câte există! Păi ai tu idee ce bazaconii îți bagă în minte Dâmbovița asta?! Care nici nu e apă, ci o cloacă de vise!

De-atunci am început să fiu mai atent, dar nu în direcția în care mă sfătuise marele om, personalitate importantă - sunt mut, n-o să zic cine! - ci mi-am făcut obiceiul ca luni, după luni, să mă bălăcesc puțintel în apa asta de vise, care curge pe-AICI, pe lângă OPTm.