Cum lucrez la o carte despre proza postdecembristă, mă voi referi la acest gen. Aș începe cu faptul că impactul tehnologic mare și crizele economice multiple au adus numeroase schimbări în literatura de azi. Înmulțirea editurilor, căderea criticii literare și a revistelor de profil, au impulsionat și au adus o explozie a cărților, în special, a romanului. Pe lângă sufocarea pieței cu maculatură, această stare de lucruri a dus, până la urmă, și la ștergerea granițelor tradiționale dintre generații, în momentul actual scriitorii fiind grupați în jurul câte unei edituri, în jurul unui site, fără a se putea vorbi despre o grupare compactă, ca în cazul poeziei douămiiste de exemplu, fără a mai fi vorba despre programe și manifeste sau despre grija față de unitatea estetică. Diversificarea tematică, schimbarea frecventă a trendurilor tematice sau stilistice face imposibilă o caracterizare generală.

Cred că Orbitor (I), în anul 1996, a încurajat apariția prozei douămiiste. El a deschis o tendință, pe jumătate legată de optzecism și pe jumătate de noua literatură. Roman simbolic, Orbitor aduce un personaj-narator, preocupat cu exacerbare de identitatea lui. Or, pe acest șablon, vin, nu după multă vreme, romanele douămiiste. Ignorând încărcătura simbolică, adeseori și povestea, noii scriitori rețin acest tip de povestitor. La aceasta se adaugă și scriitori optzeciști, ca  Petru Cimpoieșu. Simion liftnicul, apărut în 2001, un mini-roman, minimalist, dar cu tentă ludic-mistică, redeșteaptă interesul pentru proză.

Cărțile prozatorilor doumiiștii n-au prea rămas în literatură, dar au creat o modă. Ionuț Chiva, ilustrativ prin tematică, dar cu poveste slabă, nu înregistrează un succes evident. Alexandru  Vakulovski a bravat prin romanul Pizdeț (2002), al cărui rol a fost acela de a estompa stilul pudipond al optzeciștilor. Scriitorii ieșeni, cu toată gălăgia din jurul scrisului, s-au impus  mai degrabă prin colecția de la Polirom, decât ca generație. 

Pentru începutul anilor 2000 vorbim despre cărți de notații timide, mai puțin despre nrațiuni memorabile. În 2002, Lucian Dan Teodorovici a publicat Circul nostru vă prezintă, iar un an mai târziu, Florin Lăzărescu  - Ce se știe despre ursul panda (2003). Ceva mai bine conturată, proza lui Dan Lungu promitea o schimbare de viziune -  Cheta la flegmă (proză scurtă) 1999, Proza cu amănuntul (2003) și Raiul găinilor (fals roman de zvonuri și mistere) - 2005. În 2004, apare romanul de debut al Doinei Ruști -  Omulețul roșu, scriere amplă, în registru fantastic, cu o structură complexă. Într-un fel , face legătura între postmodernism și minimalismul douămiist, lucru confirmat și de cel de-al doilea roman al său, Zogru (2006). Între 2004 și 2007 au apărut cele mai multe dintre romanele douămiiștilor: Degete mici de Filip Florian (2005), Cruciada copiilor (2005) de Florina Iliș, Teodosie cel Mic de Răzvan Rădulescu (2006). ș.a.

Uneori, douămiiștii au recurs la un exhibiționism, protestând împotriva canoanelor optzeciste, ca în cazul fracturismului. Marius Ianuș și Dumitru Crudu au publicat un "manifest", care evocă bravada dadaistă, text apărut pentru prima oară în Luceafărul, nr. 7 din 21 februarie 2001:

 "Acești scriitori, după ce au bătut cîmpii pustii vreo zece ani, mai nou și-au descoperit adevărata vocație: negustori de idei depășite, dar fixe, de literatură ieșită din uz sau compendii didactice." (integral)

Dar producțiunile literare ale fracturiștilor nu se ridică la nivelul spiritului lor critic. Dumitru Crudu, după multiple încercări în marginea literaturii avangardiste, se întoarce, cu Măcel în Georgia, cea mai reușită carte a sa, către un stil mai tradițional, abia în 2008.

Rămas, mai curând, la nivel de intenție, fracturismul este totuși singura manifestare care anunță oficial ruptura dintre generații.