Poezia lui Albert Denn surprinde prin simplitatea acesteia. Poetul reușește să înscrie în versuri o liniște lăsată în urmă de ceva asemănător unui ecou puternic. Nora Iuga afirmă despre acesta într-un interviu pentru New York Magazin, nr. 947, faptul că: "El pare un romantic care se spovedește după perdea cum fac păcătoșii în bisericile catolice, e un poet îndrăgostit care are perversitatea de a-și prelungi așteptarea. Voluptățile poeziei lui își au cabina și întreaga recuzită în creier. De aceea unii îl găsesc poate, prea cerebral, prea abscons, prea comprimat pentru totala lipsă de rafinament a poeților actuali, prea filtrat, da, iată, un termen care i se potrivește mănușă."

Lipsa totală de rafinament a poeților actuali care nu se regăsește în poezia lui Albert Denn nu este în nici cel mai mic caz o caracterizare menită înspre blamarea codului poetic folosit de alți scriitori, sau nu ar trebui să fie. Sensibilitatea și puterea sentimentului sunt catalogate drept clișee general valabile atunci când vorbim despre poezie—este firesc ca un poet sau o poetă să scrie despre ceea ce simte, având o forță proprie în ceea ce produce. La fel de firesc este să își filtreze propriul limbaj prin care își așterne sentimentele, iar Albert Denn o face într-un mod cuminte, plin de emoție și speculație, mod care încă rămâne foarte vocal pentru opera sa, cu toate că liniștea este instrumentul prin care acesta își decodifică arta. Asemenea unui alchimist în căutarea pietrei filosofale, prin liniște, poetul călătorește în idei pentru a-și găsi idealul, sunetul său chintesențial:

câteodată am impresia

că pot să scriu fără să mă opresc

la fel mi se întâmplă și cu muzica

și cu alte lucruri

atâtea atingeri pierdute

din teama că într-o singură zi nu voi avea

timp pentru toate plăcerile pielii

(Albert Denn, Îmi pipări cu frică tălpile, p. 19)

Asimilarea scrisului, a muzicii sugerează un erotism discret al relaționării sale cu acestea. Suntem într-un cadru în care materializarea celor două direcții artistice se află într-un direct proces de asimilare corporală cu cel care le practică, dominând fiecare por al pielii. Acest proces al contopirii își construiește propriul microunivers delicat, protejat de mediul extern, unde singura explorare este cea a sinelui cu sine, accesat prin arta însăși. Nevoia de o liniște personală poate fi prezentă datorită zgomotului extern: "gura și lumea/ cea mai veche relație amoroasă/ de pe pământ" (Ibid. p. 26). Dacă pentru lume, cuvintele, indiferent de natura lor, sunt cele care oferă logică, pentru poezia lui Albert Denn, liniștea ține în mod paradoxal loc de cuvinte.

Acesta pare să se izoleze complet de ceea ce înseamnă afară, explorând doar mediul intern, conștient de mediul toxic prezent lângă el, pe care refuză să îl inhaleze și filtreze: "ne pricepem cel mai bine/ la pantofii/ pe care nu i-am încălțat niciodată" (Ibid., p. 36). Superficialitatea care caracterizează mediul social este evidențiată, fără însă a-i da voie să lase în urma sa o schimbare a propriei lumi pe care poetul încearcă să o definească. Își construiește propria măsură după tot ce asimilează el, fără a respecta sau consulta măsurile altora.

îmi spuneai

cele mai frumoase cuvinte

fără să le pronunți

*

dacă nu ne-ar mai fi frică de gură

sau dacă ea n-ar exista

ce am mai fi în stare să creăm

pentru a ne devora?

*

zâmbea cu ochii

când zâmbetul buzelor

nu mai putea alcătui niciun cuvânt

(Ibid., p. 41)

Proiectarea acestei lumi ideale, o utopie în care sentimentele reprezintă principalul mecanism care ghidează comunicarea, este împinsă către propria sa ființă prin căutarea reacțiilor care îi survin. Dacă am decoji limbajul de structura sa, cu ce am rămâne? Liniștea este primul prag, care nu face decât să ascundă forma crudă a sunetului pe care vrem să îl articulăm. În fapt, aceasta pare să facă cel mai puternic poezia lui Albert Denn, să caute un răspuns în lipsa unei întrebări, un sunet în lipsa unei rostiri:

uneori pe marginea prăpastiei

închidem ochii

și aceasta este

cea mai mare speranță a noastră

(Ibid. p. 46)

Așteptarea este cruntă, palpabilă și eliberatoare: așteptăm să ne auzim. Marginea prăpastiei astupă zgomotul valului celorlalți; închizând ochii, distilăm sunetul liniștii noastre, asemenea unui Paracelsus pierdut, încercăm să accesăm ceea ce nu poate fi accesat; însă aici, răspunsul nu este în ceea ce primim din afară, a prelucra ceea ce ne este oferit de către alții este în van:

n-am reușit să înțeleg de ce

anumite persoane tot văd în mine

acțiunile lor,

să fie asta celebra oglindă

despre care am tot auzit vorbindu-se?

(Ibid. p. 48)

Adevărata descoperire a propriilor interogări este intrapersonală: a o căuta în alții nu face decât să întârzie descoperirea drumului către acestea. Pentru poet, empatia reflectă doar nivelul toxic al celorlalți, el își poate vedea reflecția și reflexia doar privindu-se pe sine. Nu este capabil să extragă pozitivul din ceea ce îi oferă mediul extern astfel încât îl reprimă, construindu-și propriul pozitiv, propriul mecanism de decodificare a cărui bază este el însuși, deoarece: "oamenii pot înțelege/ atât cât pașii/ din oglindă le permit" (Ibid. p. 81). El nu blamează, nu atacă informația pe care o primește din partea celorlalți care nu îl ajută să se vadă, ci îi înțelege limitările în raport cu sinele său, prin contextualizarea puterii și a sentimentelor celorlalți.

În cadrul lansării volumului Îmi pipăi cu frică tălpile, poezia lui Albert Denn a fost numită de Simona Popescu frumoasă, cuvântul fiindu-i asociat pentru că reușește să îi redea sensibilitatea, aparent pierdută de ceva timp. Nu pot fi totalmente de acord cu asocierea dintre termen și poezie: desigur, delicatețea și sensibilitatea curg în textul său precum un fluviu liniștit, niciodată tulbure, limbajul este unul diferit față de scena actuală a poeziei românești: simplu, elegant și calm. Însă frumosul pare să suprime forța căutării chintesenței sale, încăpățânarea sa de a empatiza și de a-și crea mica sa cameră în care să aibă acces doar cine îi respectă regulile. Poate aici se ascunde adevărata forță a lui Albert Denn, în ceea ce vrea să descopere pentru a simți dincolo de liniște, dincolo de ceea ce credem noi că ar vrea să descopere, în fond "ce să mai fie de spus?/ oare n-a spus destul liniștea/ în gura mare" (Ibid. p. 83).