
Prima revistă de creație hibridă, înființată în 24 februarie 2020.
Editată de Asociația Creatorilor de Ficțiune

Intrasem într‑o sală imensă, luminată de candelabre sofisticate, ca după primul pas să se cufunde în beznă totală, lăsându-mă un timp să mă acomodez cu întunericul, până când mi‑am dat seama că în centru se afla o groapă adâncă, pe marginile căreia se zăreau poteci, de‑o parte și de alta.
Te‑am văzut, imediat după ce m-ai strigat, erai dincolo de prăpastie și mă întrebai încotro aveam s‑o apuc: Spune‑mi neapărat încotro o ei! Să nu cumva să pășești, până când nu aflu în ce direcție!
Voce ta umplea toată sala. Deși îți făceam semne disperate, se părea că nu înțelegi, iar glasul meu nu răzbătea prea departe.
— Scrie, odată, femeie, țipai tu, nu mai pierde timpul, scrie‑mi în ce parte o iei!
După puțină vreme, am observat la picioarele mele, un pix mare, cu bilă fosforescentă în capăt. Am smuls o stinghie din parchet, făcut ferfeniță după ce podeaua se prăbușise, și am scris cât am putut de citeț, cu litere roșii: O iau spre dreapta, pentru că se vede un punct luminos. Am ridicat bucățica de lemn și fără să vreau am scăpat‑o în hăul de la picioarele mele.

În jurul ei a pâlpâit o lumină și în câteva fracțiuni de secundă, de jur împrejur s‑a plăsmuit un om transparent, ca o gelatină, căruia totuși, în mod ciudat, îi vedeam trăsăturile feței, hainele și chiar grimasele, micile fericiri din priviri. În interiorul acestui om, de‑a lungul coloanei, până la noadă, strălucea mesajul meu, ca un fir roșu de semene mici, încâlcite. Omul era tânăr și vesel, fluiera, ținându‑și mâna stângă în buzunar. A făcut câțiva pași, iar pe unde trecea se lumina locul. Din neant s‑a desprins o femeie, cu părul negru, buclat, ca în ilustratele argentiniene, din interbelic. Îi vedeam bine buzele rujate, ochii scânteietori. S‑a apropiat de bărbat, pe care instantaneu, am știut cum îl cheamă. S‑au sărutat și mesajul meu, ca o spirală de sârmă, s‑a strecurat și în ea. Îi vedeam îmbrățișați, intrând apoi într‑o casă. În jurul ei au început să crească flori și copaci. Apoi a apărut un copil, un băiat, pe care îl chema Alexandru. Și el purta mesajul meu, de‑a lungul vertebrelor. Ori încotro se îndrepta, de-a lungul siluetei firave scria O iau spre dreapta, pentru că se vede un punct luminos. Alexandru s‑a căsătorit cu Magdalena și‑au ridicat o casă mare, înconjurată de gard. Au făcut cinci fete, care se mișcau în toate direcțiile, încât nu știam pe care s‑o urmăresc mai întâi. Toate aveau în ele firul roșu, alcătuit din cuvintele mele neînsemnate. Una era băiețoasă, se îmbrăca în haine lejere și juca handbal, iar în jurul ei roiau oameni de toate categoriile și de toate vârstele. Era un fel de luptătoare pentru binele general. Nu refuza să ajute pe nimeni. S‑a îndrăgostit de un bărbat, a trimis mai departe mesajul meu, iar după ce bărbatul a părăsit‑o, a început să lupte pentru supraviețuire, cu o risipă de energie dementă. Copilul ei era un derbedeu, care se trezea târziu, scotocea gențile, portmoneele și buzunarele maică‑sii, apoi pleca la o sală de jocuri mecanice, sperând să devină bogat. Într‑o zi l‑au omorât alți derbedei, în colțul străzii Bastilia, pe trotuarul căreia a rămas lipit mesajul meu.
Celelalte fete ale lui Alexandru au trăit și ele vijelios, luminând hăul de la picioarele mele, căci fiecare confecționa o lume în drumul ei. Una cânta într‑un bar când l‑a întâlnit pe viitorul ei soț. Amândoi erau iubitori de artă: ei îi plăcea muzica, el era pictor. Au trăit un timp într‑o mansardă. Apoi, după ce ea a început să dea concerte, și‑au cumpărat o casă mare, n‑au mai vrut să știe de nimeni și au înconjurat‑o de garduri metalice. Și‑au pus toate telefoanele pe mesagerie automată. Mai târziu, ea l‑a azvârlit în stradă pe pictor, luându‑și alți bărbați, iar mesajul meu a-nceput să se ofilească.
Una dintre fetele astea a avut un copil, o fată blondă, care mi‑a dus mai departe mesajul. Numai că în drumul ei l-a întâlnit pe fostul ei unchi, pictorul, dar și pe alți bărbați abandonați și nefericiți, cărora a vrut să le dea ceva din dragostea ei. Pe unde a trecut s‑au înălțat hoteluri, case, cartiere întregi. Toate încercările mesajului meu de‑a prinde viață au eșuat, pentru că fata blondă se grăbea să avorteze după fiecare deziluzie provocată de acei bărbați irecuperabil mâhniți.
Din fericire, alte fete ale pasionalului Alexandru au perpetuat cuvintele mele. Viața mergea mai departe, iar adâncitura din mijlocul sălii arăta acum ca un oraș luminat, plin de lume.
În multe părți se zăreau firicele roșii, alunecând într‑o direcție sau într‑alta, din capătul în care mă aflam eu, către cel în care tu așteptai.

Unul dintre purtătorii mesajului îngenunchease la marginea orașului. Era un băiat fericit, student la Teologie, cuprins de dragoste pentru Dumnezeu. În ziua aceea fusese copleșit de extaz, de o bucurie venită din altă lume, și înțelesese că se află aproape de cer. Sub un impuls de neînțeles, a ieșit din oraș, cu presentimentul vag că îl aștepta un miracol. A îngenunchiat, la orizont creștea peste lume cerul senin și îndepărtat, al lunii aprilie. Iar din corpul acestui bărbat care se ruga, în timp ce el își trăia chemarea, a-nceput să urce abulic spre cer șirul lung de cuvinte, scrise de mine pe o scândurică, ruptă dintr-un parchet.
Apoi te‑am văzut culegând cuvintele mele, ca pe niște flori, și-ai strigat s-o iau la dreapta, era OK.
(fragment din romanul Omulețul roșu, 2004.
În curs de reeditare la Litera, 2021)
Doina Ruști este prozatoare "de primă mărime a literaturii de azi", după cum o numește Nicolae Breban , "de mare talent și intuiție", în opinia lui Norman Manea , distingându-se printr-un stil puternic și vibrant. Romanele și povestirile ei sunt premiate, traduse în mai multe limbi și studiate în școli. Opera sa se remarcă prin îmbinarea fantasticului și a realismului social dur, romanul său de referință fiind Fantoma din moară (2008), ficțiune puternică despre comunismul românesc, roman inclus în neogoticul postcomunist, atât în Enciclopedia lui J. A. Weinstock, de la Routledge, cât și în Studies in Gothic Fiction, Zittaw Press. Venind tematic în completare, Ferenike, romanul cel mai personal, este o ficțiune politică, autobiografică (Humanitas, 2025). La fel de apreciat și poate cel mai cunoscut roman al său este și Lizoanca la 11 ani )(2009), roman despre prostituția infantilă, ca stil, comparat de critica occidentală cu Ciuma* lui Camus (Il Libero), cuprins în multe programe europene (între care la Școala Doctorală a Universității Barcelona). De largă popularitate se bucură trilogia fanariotă, compusă din romanele Manuscrisul fanariot, Mâța Vinerii (The Book of Perilous Dishes*) și Homeric, romane care explorează imaginarul balcanic, într-o formulă originală, fabulatorie și de actualizare a istoriei. Mircea Muthu i-a dedicat un capitol în cartea sa, Balcanismul literar românesc. Mai multe aici