Îmi amintesc senzația proaspătă a durerii. Senzația de arsură. O simt în oase. O ghicesc în fiecare pocnitură a trupului meu, așa cum un șofer își cunoaște mașina și stricăciunile ei după huruitul metalic, după mirosul greu. Durerea învechește trupul; îl ruginește, îl spală cu lacrimi și îl lasă de izbeliște pe marginea drumului. Trupul e un animal lovit din greșeală, de care-ți pare rău doar o secundă.

Un an întreg durerea n-a fost pe buzele mele. N-am rostit cuvântul nici măcar o dată, nici măcar în șoaptă. De teamă să nu se întoarcă. Un an întreg am construit o crustă, așa cum construiești o casă. Am ținut-o strâns lipită de inimă. Bucăți de piele moartă atârnând din mine, agățându-se încăpățânate cu ultimele puteri, cu cea din urmă epidermă. O secundă nu s-au gândit să-mi dea drumul. Am umblat așa, zdrențuită, fără să cerșesc nimic, fără să bag pe nimeni în seamă. Am făcut-o de dragul zdrențelor. Fuseseră o parte din rămășițele mele, din pielea mea de zeu cu care defilam într-o altă lume.

Rămăseseră prinse de mine ca o cheie pe un inel – cheia unei case în care nu mai locuiește nimeni, dar care rămâne, totuși, dovadă pentru neîncrezătorii supremi – judecătorii din umbră. Uite, domnule, s-a trăit și asta, nu poți spune că nu, cheia e chiar aici, a prins rugină, buricele degetelor au devorat luciul, e mată, e trecută, jur că am locuit și eu acolo o perioadă, una îndelungată, una prea scurtă pentru o viață, în casa aceea s-a iubit mult, s-a plâns mult, a avut loc întâia mare despărțire a omenirii, nici pivnițele Vaticanului nu cuprind asta, nimeni nu crâcnește, omerta încă funcționează și noi suntem bine mersi, în altă lume, pe o plajă. Într-un fel e ușor să vorbești de unde sunt eu. Din locul în care nu mai există dimineață. Putrefacția durerii, prezența ei corozivă e departe, e în spate, într-o după-amiază; acum sunt o epavă reparată, cu supraviețuitori ai naufragiului suficient de nebuni să se mai avânte o dată în larg ca să asculte cântecul sirenelor. În mine pulsează viață și elan, în mine cresc plantații de bucurie pe un teren căruia niciun agricultor nu i-ar mai fi dat nicio șansă.

Însă tot ceea ce văd e străveziu, precaut, luminat cu sfială și nesigur. Peste marea ca o rochie se întind valuri de ceață; mă afund în ele ca în plapuma din puf de gâscă, proaspăt spălată, care miroase a siguranță și-a fantastic și-a povești spuse seara de bunica, în rarele momente când mama și tata nu erau acasă. Mă mir și-acum câtă încredere aveau. Să mă lase cu sabotorul-șef, cu cel mai mare comploteur, inginerul-șef în construirea rachetelor, OZN-urilor, avioanelor de hârtie, păstrătorul solemn al tuturor poveștilor. În timp ce ea vorbea, visam să zbor. Visam să zbor și, când mirosul de tutun combinat cu săpun de pe mâinile tatei nu mă ținea pe pământ ca o ancoră, închideam ochii. Din tâmple îmi ieșeau aripi, care mă purtau în explorarea teritoriilor despre care îmi sufla bunica-informator două-trei lucruri, chiar înainte să adorm. Din cauza ei m-am trezit odată într-o fântână. De pe fundul ei, priveam cerul și stelele agățate de el ca niște cercei discreți ce curg de-a lungul urechilor.

După calculele mele precise de cercetător, gâtul, spațiul între cer și pământ, era gras, și oamenii-l împodobeau cu garduri și sârmă ghimpată ca să-l facă să pară mai ușor. Ceafa cerului n-am văzut-o încă. Nici până acum. Pare să aibă doar gât, iar eu am picat direct în inimă. Când am deschis ochii, bunica își frângea mâinile, îngrijorată. Cred că știa că m-a trimis în fântână. Mai târziu, un autor japonez i-a furat ideea (căci ea sigur n-a luat-o de la el) și-a folosit-o într-un roman de-ale lui, care avea să-mi pice în mâini mulți ani mai târziu. Încetasem deja să zbor.

Uneori, când îmi mai dau părul după ureche, aud fâlfâitul de aripi prin ceața asta groasă; mă întreb de unde vine; mă întristez de la derută; mâinile mă dor ca după un efort lung, neliniștitor, în urma căruia obiectul rămâne pierdut în ciuda străduințelor. Strănut; mi se face frig de la crivățul pe care îl provoc; supăr un nor. Mă urmărește insistent până la pridvorul casei de lego, unde păpușa cheală, fără un picior, îl așteaptă pe Godot. Mă leg de brâu cu firele de plastic; îmi rod două unghii, așa cum sunt sigură că se procedează la decolarea tuturor navelor. Pe cap am căciula roșie de la Kidsworld. Dincolo de pleoape, în cea mai desăvârșită liniște, am parte de ultimele onoruri. Mă scufund în solemn ca într-un bazin cu apă fierbinte și adâncă. Trag obloanele și privesc pe hublou. Câinele din curte latră.

El, numai el știe c-o să mor.

Eu, numai eu știu c-am să zbor.