Cei mai mulți oameni te îndeamnă să fii curajos și să-ți urmezi visul până la capăt. Dar acest vis uneori nu duce nicăieri, este doar un vehicul defect. În plus de asta, idealurile, mai ales cele clădite cu pasiune și cu ambiție, dau dependență. Ți-ai dat seama că dorințele tale sunt doar utopii, dar nu te înduri să le părăsești. Ai muncit pentru ele, ai investit energie, timp, bani. Cum să renunți?! Și totuși abandonarea unui drum, de multe ori are beneficii nebănuite.

Renunțarea este la fel de grea ca orice luptă. Și nu mă refer aici la ieșirea din vicii, de sub obsesiile maladive, ci la acea schimbare de planuri făcută la mijlocul unui drum. Când renunți? Când știi cu adevărat că trebuie să deschizi altă ușă?

Ei bine, dacă timp de un an n-ai făcut niciun progres, nu spun că totul e pierdut, ci doar c-ar trebui să te gândești că viața e foarte scurtă, iar anul ăla de așteptări nu mai poate fi recuperat niciodată. Așa este și cu scrisul: sigur că dacă perseverezi până la urmă publici o carte, dar merită acest timp? Nu cumva e doar ambiție, doar muncă fără talent? Pornirile epice nu sunt întotdeauna semne că vei fi scriitor. Se pot face multe altele când ai aptitudini narative. Poți să creezi povești pe frunze, pe telefon, pe pânza fină a unei zile. Să povestești ce-au scris alții.

Prin urmare, când cineva îmi cere un sfat scriitoricesc, primul lucru care îmi vine pe limbă e să-l îndemn să învețe regulile renunțării. Însă n-o spun. Nimeni n-ar crede în valoarea sfatului meu. M-ar urî cu pasiune, până la capătul visului său. Tocmai de-aia nu vă dau acest sfat, ci-l scriu aici, pentru cineva care a așteptat mult, iar în momentul ăsta are nevoie doar de o privire complice și-atât.