Bate mingea când nici nu te-aștepți și unde nici nu-ți trece prin cap c-ar mai fi vreun loc de fixat încă o poartă. Peretele din spatele casei noastre e totuși cel mai tentant pentru ghetele lui. Ce-i pasă că-i un zid de peste 65 de ani?! E-un puști al naibii de neastâmpărat. Îl cheamă Vlad. Învață bine și a primit de la părinți o bicicletă – o bijuterie, ce mai, are și sonerie cu pietre Swarovski, – dar a urcat în șa doar de vreo două ori, i-a strâmbat o spiță, s-a bosumflat și a dus-o în fundul curții să sprijine acolo iedera bătrână.

L-aud mereu când se-ntoarce la balonul rotund. Acum își face-ncălzirea – țintește vreun mutulică de motan rătăcit pe la ei ori vreo coțofană croncănitoare ce bântuie prin merii lor după ouă sau pui în cuiburile altor păsări. Tocmai când încep eu să corectez teancuri de extemporale. În grădină. E încă plăcut afară deși e octombrie...

Mi-am făcut un ceai ușor. Dar să dau zor până se-ntunecă. Lucrările sunt dintre cele mai bune, rar scad sub opt. Îmi șterg cu grijă ochelarii și amurgul se lasă cuprins pe rând în oglinda câte unei lentile în mișcare... Sorb o gură din ceaiul și el arămiu și dau să semnez, când, buf, mă nimerește mingea lui Vlad și-mprăștie gelul roșu producând o caricatură de notă sub impulsul neiertător.

Ridic ghiuleaua buclucașă și-s uluit. Din pielea albă cu pete negre a mingii îmi zâmbește... chiar Vlad: "Ehe, dom' profesor, v-a plăcut ce șut am tras peste casă?" Și aud că strigă și mai tare: "Eh-he-he, se-aude acolo?"... Din curtea vecină!?... Vreau să răspund, dar abia dacă m-aud bâiguind: "Aaa, tu ești, Vlad?" – "Da, dom' profesor!" și zâmbetul din fața ochilor mei se lățește odată cu marginile lucios amăgitoare ale mingii: "Eu sunt! Ha-ha!" și se repede și-mi mușcă mâna în care pixul roșu, sleit, înțepenește.