Am ezitat multă vreme înainte de a mă hotărî să aleg o singură pagină, din sutele ce mi se perindau prin minte, aproape toate părându-mi la fel de îndreptățite să intre în competiție pentru titlul de "pagina lunii februarie". În cele din urmă decisive s-au dovedit, ca- ntotdeauna în ceea ce mă privește, detaliile: personajul din pagina despre care am ales să scriu poartă, la începutul povestirii, o haină din blană tunsă de enot și nu se poate despărți de o carte de culoare verde praz, legată în pânză ("a small pea-green clothbound book", în versiunea originală). În plus, deducem că acțiunea se petrece la sfârșitul iernii sau poate pe la începutul primăverii, din moment ce – după cum notează autorul chiar în primul paragraf – cu tot soarele scânteietor de afară, în acea dimineață de sâmbătă era din nou vreme de palton.

Sunt sigură că ați ghicit! Pagina aleasă de mine e desprinsă din cartea lui J.D. Salinger Franny și Zooey. Mai exact din prima povestire a dipticului, Franny, publicată pentru prima oară independent, în New Yorker, la începutul luifebruarie, în anul de grație 1955. Așadar cititorii americani au făcut pentru întâia oară cunoștință cu Franny Glass tot într-un februarie, cu exact 67 de ani în urmă.

Intriga povestirii nu e, la prima vedere, una foarte complicată: Lane Coutell, student în ultimul an la un faimos colegiu american, ia masa împreună cu prietena sa Franny la un restaurant select (Sickler's) unde studenții cu posibilități puteau mânca tot felul de delicatese, melci și picioare de broască, în loc de trivialele cotlete de porc savurate de restul lumii. În stilul inconfundabil al lui Salinger, scena mesei dezvăluie treptat, prin acumularea detaliior, autosuficiența lui Lane și hipersensibilitatea iubitei lui. Franny pare, din capul locului, foarte tulburată, nu ne dăm seama exact din ce motiv. Îi mărturisește lui Lane că e scârbită să aibă mereu de-a face doar cu "omuleți pedanți și încrezuți care calcă totul în picioare" și că tot ce-și dorește, de fapt, e să cunoască măcar un om pe care să-l poată respecta. După aceste confidențe și alte replici abrupte sau în doi peri Franny se ridică indispusă de la masă și se îndreaptă spre toaleta doamnelor

Și acum urmează pagina care mi s-a întipărit în minte ca o pecete de neșters: Franny se strecoară într-una din cele șapte sau opt cabine, își pune mâinile vertical peste ochi și le apasă "ca pentru a-și paraliza nervul optic și a îneca toate imaginile într-un întuneric de hău." Și se mai spune tot acolo că degetele ei întinse, poate tocmai pentru că îi tremurau, "aveau o grație și o drăgălășenie ciudată." Urmează o criză de plâns convulsiv ce durează mai bine de cinci minute, după care Franny Glass se oprește subit, ca și cum în mintea ei s-ar fi produs o schimbare bruscă de polaritate, cu efect liniștitor asupra corpului. Apoi cu fața încă udă de lacrimi, deschide geanta și scoate dinăuntru cărticica prăzulie, "și-o așează în poală – mai bine zis pe genunchi – se uită la ea [...] de parcă acela era locul cel mai potrivit pentru o cărticică de culoarea prazului. În clipa următoare luă cartea în mână, o ridică până la nivelul bustului și o strânse la piept – cu un gest scurt și energic. Pe urmă o puse la loc în gentă, se ridică și ieși din cabină. Se spălă pe față cu apă rece, se uscă cu un prosop de pe suportul fixat sus, deasupra capului, își dădu din nou cu ruj pe buze, se pieptănă și ieși din camera de toaletă.

Nu mai țin minte când am citit pentru prima dată această pagină, dar simt nevoia s-o recitesc din când în când. La fel cum simt nevoia recitesc cartea în întregime, uneori chiar cu voce tare.

J.D. Salinger, Franny și Zooey, ediția a II-a, traducere și note de Mihaela Dumitrescu, Polirom, Iași, 2011, p.30