Doina Ruști

Nu demult am auzit un scriitor spunând că a se urina pe un confrate premiat e datoria lui față de cititori. Urmărind platformele cu note, steluțe și alte evaluări, am văzut o sumă de oameni, în proporție copleșitoare necititori, gustând cu exuberanță plăcerea de a-i insulta pe scriitori, mai ales pe cei notorii, ca să vadă și ei cum e să fii strivit de istorie. Pe multe dintre aceste platforme, delațiunea e încurajată în numele dreptății universale, exact cum era încurajată în tristele vremuri comuniste. Uneori, micii proroci de cartier își pun prozeliții să se descheie la prohab. Când văd un review negativ, instinctiv urmăresc banii, caut interesele. Nu cred în întâmplare ori că cineva își pierde vremea cu ceea ce nu-i place, cu ceea ce disprețuiește. Cine spune urăsc mâncarea de ciuperci, dar ador să vorbesc despre ea? Trebuie neapărat să aflați de ce-mi produce constipație! E cineva atât de masochist? De aceea, prieteni, vă provoc la o dezbatere, pornind de la următoarele întrebări: Cum îl descrii pe scriitorul care pune note proaste (steluțe, review-uri) cărților semnate de colegii lui de breaslă: e vorba despre nesiguranță, despre egomanie, despre caracter defect, despre criza ratării, despre boală psihică etc.? 

Augustin Cupșa

Nu știu cum e în alte literaturi, dar la noi acest teritoriu online pare populat numai de zombi, nu trebuie să ai vreun doctorat în psihologie ca să pui repede diagnosticul, judecata de bun-simț răspunde întrebărilor, e vorba de frustrare, gelozie, neputință, alimentate de punerea la distanță prin intermediul rețelelor online, teleinteracțiunii, acolo unde oamenii își iau curaj să facă lucruri jenante. Bineînțeles că orice scriitor poate să dea steluțe și ratinguri altui scriitor, plecând de la premisa că ar fi mai întâi un cititor. În plus, e mai ușor să bifezi steluțe decât să lucrezi la o recenzie, bănuiesc. Și să îți justifice judecata. Dar sunt scriitori care și-au dat rating propriilor cărți și aspectul cel mai drăguț e că nu și-au dat 5 stele, ci doar 4 😊, 5 e pentru clasici, se gândesc că mai e timp să ajungă acolo. Un scriitor-critic și-a schimbat ratingul pe cartea mea de debut după ce am publicat romanul la Humanitas, mda, o revizuire critică după 10 ani era necesară... Sau și-a rescris o cronică după câțiva ani. Oare asta e etic? În fine. Apoi e gruparea clonelor, strategia e punctată într-un roman recent, identitățile multiple care dau steluțe propriilor producții și recenzii negative concurenței. Filosoful David Chalmers spune în ultima sa carte, Reality+, că realitatea virtuală e cât se poate de reală și ar fi bine să o luăm în serios. Așa că...

Laura Sorin

E complicat să discerni intenția din spatele unor note. Poate fi un ins invidios față de posibilul succes al altuia, un ins care consideră că el nu s-a bucurat de recunoașterea pe care ar fi meritat-o. Poate aparține unui alt grup, cerc sau cenaclu literar decât cel criticat; la noi, apartenența poate conta, din păcate, mai mult decât calitatea literaturii pe care o scrii. Sau poate fi un om sincer/neipocrit, o floare rară în mediul nostru cultural. În cercul sefiștilor, prin care mă învârt, lumea suferă mai degrabă de boala inversă: li se fac cronici mult prea bune unor cărți despre care semnatarii cronicii îți mărturisesc în privat că sunt doar "acceptabile" sau chiar slabe de-a binelea. Pentru că nu se știe când se schimbă rolurile și nimeni nu vrea să-i fie demolată cartea numai fiindcă a fost prea sincer cu numărul de steluțe acordate unui coleg de breaslă. Ca să nu mai spun că, dacă totuși vreun ins, fie el autor sau doar blogger, îndrăznește să critice o carte a unui autor român, riscă să se pomenească atacat de fanii acestuia, atâția câți sunt, acuzat de rea-voință și diagnosticat ca suferind de nesiguranță, egomanie, caracter defect, criza ratării sau boală psihică. Și uite-așa decizi să-ți vezi de cărțile tale și să nu-ți consumi energiile luptând cu morile de vânt. Până la urmă, dacă o carte își află fanii, cine ești tu ca să le spui că greșesc? 

Adriana Titieni Irimescu

Răutate pură și invidie. Pe scurt. 

Poate se gândește ca el ar fi scris-o mai bine, dar de ce n-a încercat? Seamănă cu genul ăla de compliment făcut de cei din breasla mea: "ce bine ți-a ieșit, nu mă așteptam". 

Florin Spătaru

Mulți scriitori trec prin toate stările descrise mai sus, trăire demnă de a fi transformată în act literar, nu irosită prin reacții atât de plebee. Nu știu de ce aleg această cale și nu dau frâu liber scrisului. Mai ales că o părere proastă despre o carte poate fi exprimată la o bere sau la un pahar de vin. Dialogul față-n față mi se pare cel mai adecvat pentru orice fel de reacție negativă. La masă, recenzia e mult mai lucidă decât cea ascunsă după tastele facile din mediul digital. Un deficit de curaj nu ajută în niciun caz vreo activitate artistică.

Ligia Pârvulescu

Important cred că este cum s-ar descrie acel scriitor pe el însuși. Și cred că ar fi important pentru el să se întrebe, într-un moment de liniște, care e motivul pentru care face aceste lucruri. Pentru că dacă ar putea să găsească forța de a se privi obiectiv în propriii ochi, ar găsi motivul adevărat. Iar acel moment de conștientizare ar putea fi pentru el începutul unei vieți mai senine, mai luminoase, mai frumoase. 

Ioana Cistelecan

Hmm: cum l-aș descrie pe scriitorul care pune note proaste cărților semnate de colegii lui de breaslă? Dar cum l-aș descrie oare pe scriitorul care scoate pur și simplu din context o frază a unui articol/ eseu/ text publicat de un congener și-l face ferfeniță, accentuându-i absența logicii, pe care tocmai el/ ea a creat-o prin ruperea discursului, a totalității? Cam în aceiași parametri în ambele cazuri: nevoia acută de a fi vizibil, de a fi vocal cu orice preț, un soi de teribilism și un soi de ego exacerbat; un joc ingrat, în urma căruia, de fapt, se decantează valoarea, verticalitatea și substanța de superficial, zgomot și vanitate. Fiecare alege calea de a se auzi mai abitir în peisajul literar-cultural (ca, de altfel, în orice breaslă), bănuiesc că e încă la modă să latri fie și numai de dragul de a lătra, e și asta o rețetă de succes, doar că una vremelnică; spectaculosul se vinde bine, dar toți știm cât durează momentul de glorie.

Irina Georgescu Groza

Cunosc un autor care dă cu precădere o stea sau două (pe aplicația Goodreads) scriitorilor români contemporani. Lasă și recenzii pline de critică. Pare că îi face plăcere să-i contrazică pe cei care au lăudat o carte. La început am crezut că-i scârțar, veșnic nemulțumit de literatura nouă. Apoi am observat că e ironic și se leagă de nimicuri. Bănuiesc că frustrările de scriitor se mai umflă în matca lor otrăvită și dau pe de lături, să se știe: "Eu-s mai bun ca voi!", că-s un "scârța-scârța pe hârtie!"

Radu Aldulescu

Nu se pot judeca, la modul general, scriitorii care emit judecăți de valoare, bune sau proaste,  asupra cărților altor scriitori. Cărțile proaste sunt cărți proaste și trebuie notate ca atare, iar cărțile bune sunt cărți bune și trebuie notate ca atare, indiferent cine le scrie. La fel, în cazul capodoperelor.

Eu nu am spirit de breaslă. Socot că spiritul de breaslă face rău organului pentru literatură și spiritului critic.

Cristina Balinte   

Ar fi de dorit ca libertatea de opinie și spiritul critic să urmărească țintit valoarea, nu strategiile personale. Mediul literar este un cadru concurențial cu nimic diferit de celelalte, în ceea ce privește conflictele, reacțiile, acordurile, jocurile de etică îndoielnică.

Desigur, un scriitor poate evalua negativ cartea unui coleg, fie el și prieten, ori de câte ori dorește și în orice format de lucru. Inclusiv sub camuflaj, în prudența anonimatului sau la umbra câte unei pseudo-identități de social. Nu este nimic grav, trece, măcar din priviri. Este posibil să producă efecte asupra ego-ului, imaginii de sine, însă până la urmă intervine discernământul fiecăruia, puterea de a înțelege unde se oprește nemulțumirea sinceră și intervin tot felul de pulsiuni, patologii, limitări.

Un scriitor îi poate vorbi pe ton critic unui alt scriitor: dacă discursul său este argumentat, dacă insatisfacțiile momentului ajută la conștientizarea unor carențe reale, spre a fi depășite în experiențele ulterioare. Ochiul din afară vede mai bine decât ochiul dinăuntru. Condiția este reciprocitatea binevoitoare a transferului civilizat de idei, sugestii, într-un act de comunicare cu sens.

Cosmin Leucuța

Sigur, un asemenea om poate fi descris prin toate cele de mai sus. Personal, n-aș considera ratingurile și review-urile negative la cărțile colegilor o chestie neapărat rea (evident, dacă textul le justifică). Am primit la rândul meu ratinguri mediocre sau minime de la colegi scriitori. Nu m-am supărat. De fapt, chiar le-am admirat sinceritatea. Nu le-a plăcut, asta e, viața merge înainte. Sunt cititor avid de literatură română contemporană. Am o curiozitate fără margini legată de cărțile colegilor, când știu că trebuie să iasă de la tipar o carte nouă a cuiva pe care îl cunosc, stau cu ochii pe ea ca pe butelie. Dacă e posibil, precomand cărțile, și când ajung la mine, le devorez. Când citesc cărțile colegilor (și nu numai), îmi doresc foarte mult să mă încânte, și în general îmi plac și încerc să iau din fiecare lectură ce e mai bun. Dar uneori se întâmplă să nu fie posibil așa ceva, și atunci n-am absolut nicio problemă să dau un rating slab și eventual, dacă se cere și am ceva de spus despre experiența lecturii, să scriu și un review mai puțin flatant. Nu văd nimic rău în asta. Cred că recenziile nu trebuie scrise pentru scriitori, ci pentru cititori. Cititorul trebuie anunțat că a apărut o carte bună sau avertizat de una slabă. În sinea lui, fiecare scriitor știe exact cât de bună e cartea pe care a scris-o. Dacă o recenzie îi spune ceva ce nu știa legat de propria carte, atunci... Când parcurgem o operă, e indicat să ne depărtăm de persoana autorului. O carte trebuie evaluată pentru ceea ce este, nu pentru cât de buni prieteni suntem cu autorul. Aș zice chiar că mi se pare că de aceea critica literară contemporană are un aer cam flasc – prea multe prietenii stau în calea unor cronici cu picioarele pe pământ. Există printre cei care citesc și recenzează o teamă reală de a nu jigni (chiar dacă ar avea dreptate să scrie ceva negativ), și de aceea rar vezi cronici obiective și puternic argumentate.

Catrinel Popa

Scriitorul care își face un țel în viață din "a da  note proaste" colegilor de breaslă (mai bine văzuți  de public și critică) este un personaj simpatic, în felul său. Personal mă amuză o astfel de atitudine fiindcă seamănă izbitor cu cea a elevilor care, din felurite motive (spirit critic și spirit de competiție, invidie, nesiguranță, teribilism, exces de zel etc.),  reacționează prompt și zgomotos pe grupul clasei atunci când se afișează lista cu notele de la evaluare. De obicei, reacția cu pricina se materializează printr-o avalanșă de simboluri grafice (din categoria "emoticoanelor", dar nu numai) menite să-i ridiculizeze pe rivali sau pe "tocilarii" clasei care se află  în fruntea listei. Cred că, în fond, este vorba despre o  reacție tipic infantilă, tolerabilă până la un punct, atâta vreme cât rivalitatea și spiritul critic nu alunecă în trivialitatea și (cyber)bullying.