Că veni vorba de patronul fiică-sii, Bănel, da, bătrânul îl știe din tinerețe. Prieteni și colegi la Fabrica de Ulei, da, Bănel magazioner la silozuri, cu creionul chimic după ureche și carnet în buzunarul de la piept al halatului, încă de atunci priceput, destupat la cap, lucra cu acte, intrări, ieșiri, devize, în timp ce Vasile lucra mai ales cu cârca, pe banda transportoare... Și țața Tudora cu ce se ocupa? întreabă Carol într-o doară și este lămurit numaidecât: Io, maică, treizeci de ani bătuți am stat la ambalaj și la expediție. Am pus sticle-n lăzi și lăzi în containere să le ia camioanele. Manipulatoare, maică, cot la cot cu bărbații, nu mi-a fost frică de muncă și nici rușine. De la care muncă m-am ales c-o pensie vai de capul ei, de cinci milioane, de-am fi murit de foame la bloc, în Slobozia, dacă n-am fi avut pământu' ăsta aicea-n Făurei...

O poveste a supraviețuirii ca atâtea altele, atroce, abominabilă, debitată sacadat de bătrână printre sorbituri zgomotoase din ciorba de legume, am muncit, am muncit cot la cot cu bărbații, nu m-am dat în lături, pentr-o pensie de râs, dar Dumnezeu nu ne lasă, Dumnezeu ne încearcă necontenit pe pământul ăsta care ne hrănește și ne învelește într-un târziu... Nea Vasile știe mai bine, că pământu-i al lui, cele două hectare, în timp ce pământul nevesti-sii e prin părțile Urzicenilor și-i două pogoane doar, nu le ajunge nici pe o măsea. Pentru că Tudorica-i din nouă frați, spre deosebire de Vasile care a avut doar un frate, cu trei ani mai mare, mort de ciroză săracu', imediat după revoluție. Fratele Savu, la care nea Vasile a ținut mult, dar până la urmă moartea lui Savu a fost norocul lui, care l-a făcut să moștenească singur cele două hectare și bine că nu l-a pus dracul să vândă, c-ar fi fost în ziua de azi lângă frățiorul lui, Savu, în locul de veci al Fusariilor din cimitirul de-aici, din Făurei. Pământul, da, el ne diriguiește viața, la care Camelia ține să-i amintească lui taică-său că uite, nea Bănel a vândut pământul și n-a murit, ba chiar i-a mers bine, la care taică-său că nu se compară el cu nea Bănel, priceput și cu acte-n cap, da' n-ar fi făcut nimic cu priceperea și cu actele din capul lui dacă n-ar fi intrat pe mână cu mafia imobiliară din Slobozia, cu clanul Purcăreților, fata mea, specializat în șantaje cu moșteniri și retrocedări și spălare de bani făcuți din droguri și trafic de carne vie. Am citit în Tribuna Ialomiței, fato, și dacă cade Purcăreții când n-or mai avea susținere de la pesediști, o să-i fugă preșul de sub picioare și lui Bănel al nostru. Om ca lumea, da, da' dacă nici nea Vasile Fusariu, care-l știe de patruj' de ani, n-o ști cum și-a făcut Bănel banii, atunci nimeni nu mai știe... Da' ce să zic, nu e vorbă, că m-a și ajutat: mi-a dat bani cu împrumut, cu dobândă, că s-a băgat până la gât și-n cămătărie, da' ce să zic, nu mi-a dat cu dobândă atât de mare ca la alții. A ținut, carevasăzică, cont de prietenia noastră, c-am mâncat o pâine amărâtă la ocna de la Fabrica de Ulei și m-a ajutat și cu Camelia. I-a dat o pâine de mâncat la Agenție, da' nu numaidecât pe ochi frumoși sau numai pe prietenia noastră, nu, că mi-a spus, să facă față, băi, Vasile, mie să-mi facă treabă, și uite că Camelia a corespuns, că ea a mai lucrat în domeniu și la București și s-a lipit bine de nea Bănel, e văzută bine în Agenție și toți mi-o vorbește de bine...

Era momentul ca bătrânul s-o laude pe fiică-sa în fața familiei, dar poate mai cu seamă în fața lui Carol care să ia aminte cu cine s-a pricopsit, drept pentru care să se străduiască și el, ca să poată să stea cu Camelia și copilul în Slobozia sau poate în București fiindcă uite, copilul crește... Păi, îl dădurăm noi la grădiniță aicea-n sat, da' peste doi ani, când s-o face de școală copilul, nu mai știm ce să mai zicem. Să știți că nu ne-am da îndărăt să-l dăm tot aicea în clasa întâi...

Bătrânu-i extrem de preocupat-îngrijorat de viitorul lui Dănuț-Puiuț, dar în fapt e limpede că el și țața Tudora își doresc să-l crească, așa cum au crescut-o pe Camelia, retrăindu-și poate în felul ăsta viața. Ca și cum ar lua-o de la capăt, li se dă ocazia să-și ia viața de la capăt, de către un ginere ciudat, iresponsabil și totodată animat de bune intenții, se pare, așa încât, în schimbul copilului, ei vor să-l facă să se simtă vinovat fiindcă nu vrea sau nu e în stare să țină aproape de familie, în afară că n-are nimic de spus în apărarea lui. Figura lui Carol e pecetluită de surâsul autist adoptat în astfel de împrejurări. Oricum, el e programat să nu audă ce nu-i convine și numai bine că soției lui nu-i suna deloc bine această punere-n scenă a viitorului lui Dănuț-Puiuț care o vizează desigur și pe ea, nici ea nu-i o mamă tocmai responsabilă, de vreme ce nu prea vădește interes pentru copil și l-a lăsat cu totul în grija bătrânilor.

Lasă, tată, cine știe ce-o să mai fie peste doi ani, când s-o face Dănuț de școală? Până atunci să ne bucurăm că-i merge bine aici, c-a prins culoare-n obraji. Știți doar că, cât l-am ținut o lună în apartament, în Slobozia, se cam gălbejise și a fost mai mult bolnav, răcit. Nu i-a priit deloc și nu mai știam ce să mă fac cu el... Aicea-i place că se duce cu tac-su' mare cu caprele pe câmp și la pădure, zice țața Tudora râzând, luminându-se, și că n-ați crede ce mult îi place lui Dănuț cu caprele. Dănuț sare din leagăn și din încă două sărituri sare pe genunchiul lui Carol pe care continuă să se legene, confesându-se: îmi place mult cu caprele, tată, aș vrea să mă fac căprar. Carol pare să se nedumerească: Căprar? Așa se spune?

Căprar, căprar, căprar... repetă copilul extaziat, cu o voluptate care pare să dizolve cuvântul în îndeletnicire, făcându-le una, în timp ce Carol murmură ca-n transă: cioban, păstor... O meserie frumoasă, cea mai veche meserie, din care-și câștigau viața fiii protopărinților noștri, Cain și Abel... Bătrânii se uită la el ca la o ciudățenie. Vorbeau de copil, și omul ăsta ciudat i-a trimis la dracu-n praznic, la Cain și Abel. Camelia, în schimb, pare vexată: Doamne ferește! Cioban? Oare doar de atâta să fie-n stare copilul nostru? Să umble cu bâta după capre?! Căprar, cioban, păstor...

Vă dați seama ce vorbiți? și Carol simțind nevoia să accentueze, ca și cum ar răsuci cuțitul în rana Cameliei: O meserie sfântă, veche de șase mii de ani. Știi să mulgi caprele, Dănuț? Știu, știu, cum să nu știu, și bunică-sa confirmă: Știe ! Deși îi repugnă aplecarea copilului ei spre cea mai veche meserie sau tocmai de aceea, Camelia depune și ea un soi de mărturie. Astă iarnă, pe geru' ăla de-ți crăpau creierii-n cap, tocmai venisem într-o dimineață de la Slobozia și-l văd pe Dănuț al meu troncănind prin grajd cu un castronel de tablă. În pijama copilul și-n papuceii lui de plastic pe piciorul gol, de mă lua cu frig când îl vedeam. Ce faci, mamă, acolo? și el cică mulg căprițele, să-ți dau lapte să mănânci, că mi-a spus mamaie aseară c-ai să vii... Și mai lasă-le naibii, mamă, de căprițe, că le mulge mamaie. Fugi, mamă, în casă, să nu răcești, și el nu, și nu, plângea că-l gonesc de la capre, din grajd. Vezi, Carol, ce-l așteaptă pe copil dacă-l lăsăm aici?

Carol îi răspunde-n gând: Ar crește printre capre și vaci și orătănii și la munca câmpului, tot așa cum el a crescut la bloc, printre cărți și printre colile de hârtie pe care părinții lui își scriau articolele, o meserie care într-un târziu s-a transmis ca un microb... Ce-l așteaptă, spuse. Aș zice că n-ar fi rău ce-l așteaptă, și Camelia, scuturând din cap, fixându-l acuzator cu privirea ei șuie: Vrei să spui c-ar fi bine? Ar fi bine să-l lăsăm aici? Asta-ți dorești tu pentru copilul tău? Căprar? Cioban? N-am zis că-mi doresc asta, Cameluța, dar Cameluța nu-l aude. Deja strigă, trântind, concomitent, castronul cu mâncare de tăblia mesei, subliniind și punctând astfel situația de neconceput: Asta vrei deci! Îți condamni copilul încă de pe acum să rămână la coada vacii, la curu' caprei. N-ai niciun fel de intenție să-i asiguri un viitor copilului tău! Ce nemernic! Nemernic și ordinar! Uite cu cine m-am încurcat să fac un copil! Uitați-vă, părinții mei, de ce am fost în stare! Uitați-vă și vă minunați ce a făcut fata voastră!

Camelia smucind din cap ca o marionetă pe cale de a se dezmembra și izbind ritmic cu palmele în tăblia mesei, făcând să se zguduie toate castroanele de pe masă. Deși arată încurcați și derutați, părinții ei par s-o aprobe. Li se citește în priviri. Carol nu e cel pe care și l-au dorit ca ginere și tată al lui Dănuț-Puiuț. Ca și Camelia, și ei au să-i reproșeze multe - se vede pe fețele lor amuțite, care se străduiesc totodată parcă să oblojească, să calmeze criza fiicei.

*

Cameluța a ținut-o tot într-o criză până au plecat la biserică la Înviere, reluând pe diverse tonuri reproșurile frecate până la sânge în ultimii ani, că el îi condamnă pe ea și pe copil, ăsta fiind de fapt scopul și plăcerea lui sadică, și asta a urmărit când a dus-o cu vorba îmbrobodind-o să nască, pretinzând c-o iubește ca să-și poată bate joc, să calce-n picioare sentimentele ei... Pe lângă surâsul autist al lui Carol, părea să se bucure de acordul tacit al părinților care luau aminte amuțiți de compasiune, în timp ce Dănuț părea să medieze, rugând-o pe maică-sa să se liniștească, să facă mai puțină gălăgie, că-l doare capul de la atâta gălăgie, îndemnându-l totodată pe taică-său să facă ce-i spune ea, să n-o mai supere. Reproducea pe tonul cel mai firesc: să nu ne mai condamni, tată, nu e bine să ne condamni. Cum adică să vă condamn, Dănuț? și el, lasă, că știi tu cum, dacă mama spune, înseamnă că așa este. Să fii cuminte, tată, și să nu ne mai condamni.

Fiu-său de cinci ani aducându-l la ordine, împreună de altfel cu toată familia, nevastă și socri. Se pare că de-asta venise aici. După Înviere, totuși, ei părură să revină la gânduri mai bune, înțelegând că așa cum este, plin de bube-n cap, are și el un rost în familie. Au dus-o astfel târâș-grăpiș trei zile, petrecând în tihnă Paștele în curtea Fusariilor. Când s-au văzut în sfârșit pe picior de plecare, Camelia s-a trezit din nou la viață, redirecționându-și spiritul de inițiativă spre bătrâni. Să ia copilul cu ea la Slobozia pentru câteva zile, asta voia, și pe urmă să vină bătrânul să-l ia, să-l aducă înapoi la Făurei... Altă pricină de discuții aprinse, gata să degenereze în scandal și-n bătaie, de la care Camelia nu se dădea în lături, la o adică, și tocmai că Carol n-avea nimic de spus. Îi era indiferent, socotea că n-are niciun drept asupra copilului pe care bătrânii nu voiau să-l lase la maică-sa, pentru că aveau o grămadă de treburi aici, cu aratul și semănatul. N-aveau timp de pierdut să se trambaleze pe drumuri fiindcă ei muncesc din greu, pământul nu-i lasă să se plimbe, să umble brambura încolo și-ncoace, pe microbuz, de la Făurei la Slobozia, ca alții, care taie frunza la câini și așteaptă să le pice din cer, și-apoi nici Dănuț n-ar vrea să se ducă la Slobozia cu maică-sa și taică-său, că i s-ar face dor numaidecât de capre și de bătrâni.

În dimineața celei de-a treia zi de Paști, pe drumul de întoarcere pe ulițe, spre șosea și spre stația de maxi-taxi, trecând iarăși printre casele pipernicite supurând din câmpie și din lumina zorilor primenită de cucuriguri și lătrături... Slavă Ție, Celui ce ne-ai arătat lumina; slujba de Înviere reverberând sub fruntea lui Carol. Lumina de care prea puțini se învrednicesc să se bucure. Bătrânii și Dănuț conducându-i pe Camelia și Carol la stația de maxi-taxi, și tot ce ar mai avea să le spună Camelia părinților ei este să nu care cumva să le treacă vreo secundă prin cap că le va da copilul de suflet, să-l înfieze, să facă din el cioban sau căprar, un viitor despre care ea știe că și ei i-l pregătiseră, dar le-a dat planul peste cap măritându-se și plecând în București.

Păi, ce vorbă-i aia, Cameluța, maică, că facem copilul cioban? Păi, cine ți-a zis asta? Păi, cea mai veche meserie, deh, noi ținem capre ca s-avem ce mânca cu copilul și vă dăm și vouă brânză și lapte și câte-un ied tăiat, și hai, Cameluța, să nu mai zbierăm ca proștii, unii la alții, pe uliță, că ne-aude lumea și râde de noi. Râde lumea de noi, Cameluța, ție nu ți-e rușine?! Că uite, ai lui Fusariu băură și se îmbătară și se luară la harță și la scandal pe uliță-n văzul lumii, și Dănuț ducându-se iarăși la maică-sa, făcându-i semn cu palma lui mică la gură, ca și cum ar vrea să i-o astupe, să lase gălăgia mai mică, că-l doare capul și o roagă și pe mamaia să tacă, că el nu vrea să se ducă acum la Slobozia, o să se ducă la vară când se face vremea frumoasă, să se joace cu copiii în fața blocului...

Odată ajunși în stație, s-au mai sfădit zece minute până a apărut microbuzul și s-au îmbrățișat pe rând, și s-au pupat de rămas bun. Eliberat brusc de tensiunea ultimelor zile, pe scaun, în microbuz, primul gând al lui Carol a fost că nu va reveni prea curând în Făurei, oricât de dor i se va face de fiu-său. Nici de Slobozia și Camelia nu i se va face dor prea repede după Paștele ăsta petrecut aici, în care-și pusese niște speranțe, că va renaște pasămite tot ce-i mai bun în el petrecând în sânul familiei. Ba bine că nu. Plângi la mormânt străin, Carol, Camelia pare să aibă nevoie de o liniște pe care nu și-o poate dobândi în prezența ta.

Prezența și persoana lui o incită, îi provoacă crize, deveni tot mai convins de asta în următoarele trei zile petrecute cu ea la Slobozia, până să se hotărască să se întoarcă la București. Crizele Cameliei și pe de altă parte treburile de la București, din care-și câștigă viața. Dar în primul rând părințeii lui, mult mai bătrâni, mai fragili și mai debili decât părinții Cameliei. Nu puteau fi lăsați singuri atâta timp, aproape două săptămâni, fiind pasibili oricând să dea ochii peste cap, să-i găsească morți în casă. Peste toate nălucirile astea morbide, crizele Cameliei întremându-se iarăși, încingându-se, luând foc în momentul când îi spuse că trebuie să plece. Nu existase între ei nicio înțelegere de felul ăsta, ca Carol să-și pună palma-n cur și să plece, s-o lase singură și ea să-l aștepte iarăși două-trei săptămâni, ca pe marele bărbat fatal care se crede, dobitocul... Proasta de ea să-l creadă că se duce la București ca să facă rost de bani și să aibă grijă de părinți, când e la mintea cocoșului cu ce se ocupă el la București, că are o femeie la care se duce ață, îi arde să se bage-ntre picioarele ei, dobitocul și nemernicul, să-ți fie rușine obrazului! Din nou rămas fără grai în fața logicii Cameliei, lângă care nu poate să stea, că-i ia foc capul: el n-are ce face la București, singura lui treabă acolo fiind o femeie. Carol n-are nimic de obiectat, de spus în apărarea lui, ca de obicei, dar poate unde de astă dată sunt între patru ochi și-l agresează ceva mai tare demascările ei decât în prezența unor martori, catadicsește s-o pocnească. Două palme sănătoase ar putea s-o facă să-și ia seama și să se liniștească. Un tratament benefic, bătaia despre care se spune uneori că-i ruptă din Rai. Totuși, cele două dosuri de palmă care-i mutară capul din loc, în ideea de a o orienta spre niște gânduri rezonabile, nu făcură decât să pună gaz pe foc. Cameliei îi era clar de-acum cu cine are de-a face: Mă bați pentru curvele tale, nemernicule! Afară din casa mea! Și să nu te mai văd pe-aici! Ai înțeles?!

Am înțeles, da, și deja era îmbrăcat și dând să iasă pe ușă, și Cameluța agățându-i-se de haine cu toată puterea, ca un uliu trăgându-și prada către cuib. Vrea să-l țină-n loc, se pare, dar mai ales să-i sfâșie hainele, să-l lase poate în pielea goală ca să nu mai poată ieși. Îi rupsese deja fermoarul canadienei, iar de-acum își înfipsese ghearele în gulerul puloverului, să-l facă franjuri și mai mult nimic. A trebuit s-o prindă de încheieturile mâinilor încleștate și să le îndepărteze strângându-le, făcând-o să țipe de durere. Măcar că-l gonea cu înjurături și blesteme, trăgea cu ghearele și cu dinții să-l păstreze lângă ea, pentru că-l iubește.Te iubesc, Carol, și uite cum răspunzi tu iubirii mele: pleci, mă lași ca pe ultima cârpă! Ce sunt eu pentru tine, spune-mi, ce sunt eu pentru viața ta?! Ultima cârpă, asta ești, așa cum ai spus... Ultima cârpă, Carol, d-asta m-ai pus să-ți fac un copil și ai pretins că mă iubești? Ca să faci din mine o cârpă, o cârpă de șters pe jos? Ultima cârpă de șters pe jos, Carol, m-ai gonit din București și m-ai adus aici, în împuțiciunea asta de oraș, să mă îngropi aici cu tot cu copil, la coada vacii și la curu' caprei, ca să poți tu să-ți faci de cap în București!

Nu eu, ci tac-tu' te-a adus aici! Și ai venit de bunăvoie și văd că-ți place, ți-ai găsit o slujbă și ți-ai făcut un rost, cum n-ai fi reușit în București. De ce să mâniem pe Dumnezeu că nu-ți place aici? Nu-mi place, Carol... Mi-ar fi plăcut dacă ai fi stat cu mine. Ce dracului, tu nu înțelegi că te iubesc? și el acompaniind-o în surdină, înțeleg, înțeleg, înțeleg, și io te iubesc... Tu nu înțelegi că există un Dumnezeu și noi nu putem fi niște atei și păgâni ca părinții tăi? Ei, asta-i acum, iar i-ai băgat pe părinții mei pe care i-am lăsat singuri, de izbeliște, ca să vin să fac Paștele cu tine... Tu chiar nu înțelegi, Carol, că există un Dumnezeu de care trebuie să ne temem? Să nu păcătuim ca dobitocul și mai rău decât dobitocul! Camelia scânci cu voce stinsă, de muribund: un animal bătrân, asta ești, un porc bătrân dedat desfrâului care nu se mai satură de curve și calcă pe cadavrele celor care-l iubesc, pe cadavrele soției și copilului său. Înțelegi, Carol? Ești prea de tot! Ești în ultimul hal! Nu mi-aș fi închipuit vreodată!

El aștepta răstignit în fotoliu ca să se liniștească. Uneori se liniștea de la sine, brusc sau treptat, pe măsură ce-și consuma energia, chiar dacă în același timp sugea și din energia lui. Consumă desigur mai mult decât reușește să acumuleze, adăugând la resursele proprii ceea ce se vede în timp, la capătul a una sau două ore de recital zbuciumat, după care începe să-i dea târcoale somnul și totodată se descoperă extrem de excitată: Te iubesc, Carol, ține-mă-n brațe, strânge-mă, fă-mi ceva, fă-mi orice, sunt cu totul a ta, nu mă abandona, sufletul meu, intră-n mine cu totul, întoarce-mă pe dos, scoate-mă din nenorocirea asta care se abate peste noi, și atunci el știe și simte că ea într-adevăr îl iubește, că vorbele ei au acoperire în fapte, pe măsură ce reproșurile se sting și pier în orgasme.

Peste puțin timp, peste câteva ore chiar, ea nu mai ține minte sau refuză să-și amintească ce a spus și a făcut de-a lungul câtorva ceasuri de recital de reproșuri și invective pătimaș-zbuciumat. Degeaba ar insista Carol reproducându-i, pentru a o determina cumva să-și ia seama ca să nu se mai repete comedia asta, doar se pretinde femeie responsabilă, cu capul pe umeri, cu un copil de crescut și un soț care o iubește și-i pasă, e îngrijorat chiar de integritatea ei fizică, mentală și emoțională, greu încercată, păi, toți avem scăpări, important e să nu persistăm în ele, boala asta, căci o boală este, să devină o a doua natură, să ne bălăcim în rahatul ăsta... Care rahat, Carol, dă-ți seama ce vorbești. Iar ai luat-o pe arătură! N-am chef să fiu moralizată pentru ce am făcut acum nu știu cât timp, lucruri care nici nu-i sigur că s-au întâmplat, și-n definitiv n-are vreo importanță. Argumentul ei e irefutabil și-i legat, la o adică, de credința ei în Dumnezeu: Eu nu trăiesc în trecut, Carol, eu trăiesc în prezent. Dumnezeu ne învață că nu e bine să trăim în trecut... Ba bine că nu, Cameluța, Dumnezeu ne spune să ne smerim și să ne pocăim și nu putem să ne smerim și să ne pocăim decât conștientizându-ne păcatele, ținându-le minte. Care păcate, Carol, care din noi e mai păcătos?