Elena Ștefoi ține în buzunarul sacoului elegant o frunză de trifoi, în aparență o bijuterie în filigran, în realitate însă, făcută din trei mii de cuvinte misterioase. Într-o zi i-am spus că știam prea bine ce e cu trifoiul ăla, dar mi-a răspuns diplomatic: se prea poate, Zenob, dar nu tot ceea ce e veridic e și adevărat, nu-i așa?! Și, ca să schimb vorba, am întrebat-o care au fost primele ei tristeți și-așa mi-a povestit despre capră.

Zenob

Exact în a cincea zi de când devenisem pionieră, mi-a mâncat capra cravata. A fost una dintre multele "tragedii" ale copilăriei mele, pentru care am vărsat lacrimi în exces și am pus pe jar lumea din jur.

Cu bucata de pânză roșie la gât mă simțeam eroină. Sufeream, odată ajunsă acasă, că trebuie să mă despart de "cravata mea", dar știam că nu se cuvine să o plimb prin ogradă sau pe islaz. La noi la țară, pe vremea când mi se umfla pieptul de mândrie pionierească, nu existau șifoniere sau alte piese de mobilier în care să-ți adăpostești averile simbolice și uniforma îmbrăcată la școală. Cuierul din lemn, aflat pe holul dintre cele două camere ale casei, era plin mereu cu de toate. Nu voiam să agăț noua mea podoabă printre alte lucruri, tânjeam chiar să mă uit la ea de departe, așa că am ales un cui de pe peretele din față, pe care mi s-a părut că îi stă bine. I-am netezit colțurile, am ieșit și am lăsat ușa deschisă, ca să-i mai pot oricând arunca o privire. Așa cum făceam de obicei când veneam de la școală și mama era pe câmp, cu sapa în mână, am dat binețe câinelui și celorlalte vietăți de prin curte, apoi am tras o raită prin livadă. După o vreme, m-am întors să caut ceva de mâncare și am trecut, mergând spre bucătărioara de vară, prin fața ușii pe care o lăsasem deschisă. M-a lovit ceva în moalele capului când am înțeles că în cuiul cu pricina nu era nicio cravată. Abia apoi am deslușit pe podea, așezată cu spatele la perete, căprița noastră tărcată. Rodea de zor neprețuita mea cravată, de parcă ar fi fost făcută din turtă dulce. M-am repezit să i-o înșfac dintre dinți, ambele colțuri pe care le înnodasem și deznodasem cu atâta mândrie erau însă ferfeniță. Am început să urlu, căprița a zbughit-o afară, nimeni și nimic nu mă mai putea consola. Am hotărât că nu mă voi duce la școală fără cravată și i-am spus asta mamei, printre sughițuri, când s-a întors și m-a găsit umflată de plâns. A zis că o să vorbească ea cu tovarășul învățător și o să primesc alta. Eu știam însă că la școală veniseră doar șase cravate, pentru cei aflați pe lista propunerilor de pionieri și că nimeni nu avea una în plus. Eram vinovată și cu atât mai nefericită. Mama își făcea iluzia că o poate cumpăra de prin vreun magazin, la Fălticeni. Erau până acolo 25 de kilometri, nu putea ajunge decât pe jos sau cu căruța și ar fi trebuit să lase baltă treburile casei pentru o zi întreagă.

Învățătorul meu locuia în alt sat, nu avea cum să îl vadă în seara aceea, cum o rugam cu cerul și pământul. Voiam să mor, nu mai aveam aer, totul era pierdut. Pentru că nu mă linișteam, mama m-a amenințat cu bătaia și am fugit pe deal, hohotind până m-a apucat somnul sub un alun. Fratele meu mai mare m-a găsit într-un târziu și m-a adus de mână acasă. N-am închis un ochi toată noaptea și nici nu i-am lăsat pe ceilalți să doarmă. A doua zi dimineață, mama s-a dus la școală să-i spună "tovarășului" că eram bolnavă. De fapt, făcusem febră, îmi vuiau creierii, mă durea sub coaste. Învățătorul a confirmat că distrugerea cravatei era un lucru grav. Nici vorbă să poată fi cumpărată din vreun magazin, trebuia raportat totul la organizațiile de resort, informat inspectoratul, găsită o soluție la nivel județean.

Pentru mine, leacurile băbești care mă puseseră altădată pe picioare n-au mai dat roade. A fost nevoie să fiu transportată la dispensar, cei 7 kilometri în căruță m-au adus aproape în stare de leșin. Am stat pentru prima dată internată și am făcut pentru prima dată injecții. Abia la o săptămână după ce căprița ne stricase tuturor viața, învățătorul mi-a adus, la pat, o nouă cravată roșie. Pe drumul spre casă, mama mi-a spus că vânduse, între timp, rumegătoarea buclucașă.