Revistă print și online
Poul Lynggaard Damgaard (n. 1977) este un poet danez care locuiește în Aarhus, Danemarca. Din 2012, numele său este legat de Hald Hovedgaard, Centrul Danez pentru Scriitori și Traducători. Este membru al Societății sciitorilor danezi. Textele sale au fost publicate în diverse reviste și antologii internaționale. A participat la mai multe festivaluri internaționale de poezie din Europa (International Poetry Festival, "Ditët e Naimit", Edition XXI, 2017, Tetovë, Macedonia, "Orpheus", International Festival of Poetry of Orpheus, Plovdiv, Bulgaria, Ediția I, 2018, International Poetry Festival, a cincea ediție, 2019 în Rahovec, Kosovo, "StAnza", Scotland’s International Poetry Festival, 2020, St. Andrews, Scoția), iar poezia sa a fost tradusă în diverse limbi. A publicat volumele Boks Sepia (Cutie Sepia), 2013, Disk Habitat (Disk Habitat), 2014, Stedets omvendte beklædning (Vestimentația inversă a locului), 2015, Figurativ uniform (Uniformă figurativă), 2016, Vi bærer hinanden som frakker (Ne purtăm reciproc ca paltoanele), 2019, Rejsens farver (Culorile călătoriei), 2020.
Selecție din volumul Dragă orașule
Vreau să-ți povestesc despre golul dintre case și despre modul în care ferestrele sunt în afara tuturor. Știi ceva despre asta? Și știi felul în care cartierele sunt înșirate și trase de ață prin conștiința ta și cum grupurile de oameni apar în dialog la marginea unei zone? Nu sunt sigur că da, pentru că uneori fermoarul din haina ta este o autostradă doborâtă și îi întorci spatele. Îți arunci haina, sari în apă și înoți departe. Sclipirea din părul tău lung și umed este lumina din camera luminată noaptea. La colț pe strada principală, unde se afla casa părăsită fără ferestre, a fost amenajată o tarabă unde spațiile caselor și amintirile lor sunt vândute vizitatorilor. A fost într-adevăr fratele tău necunoscut sau ai fost tu, te-am privit în ochi chiar acolo?
Cu drag,
o casă
Dacă am mâine un corp sau nu depinde de
dacă am avut vreodată un corp de
iarbă.
Capul meu este realitatea altora.
Nicio casă nu pâlpâie ca a ta.
Cer tuturor martorilor să doarmă.
Vorbești cu o parte din ceva ce e dincolo de tine.
Mă duc într-o ramură doar ca să nu simt o singură frunză.
În seara asta nimeni nu va naviga, iar mâna poartă creionul
pe hârtie și desenează o barcă abandonată în mijlocul lacului
cu venele de-a lungul laturilor trasă la răspundere în valuri.
În zilele de conducere, minorul se izbește
de un perete și aruncă ilustrația sus
într-un copac legănându-se dintr-o parte în alta
a potecii departe de cameră.
Nimeni nu trăiește aici departe de mare,
iar mâna face o nouă schiță
de cealaltă parte a apei.
Te-am recunoscut în avion și lumina la fel ca peisajul de acolo
era în spate. Să stai și să nu aștepți protejat
de munți în toate părțile. O atingere de vânt familiar,
în timp ce frunza galbenă cade din copac. Frunzele copacului
căzând pe oglinda ta. Un vârf de munte luminat de veioză
într-un alt peisaj. Departe de toate lucrurile care pot fi ținute aproape.
Pentru a trece de la seriozitate la bucurie ziua în care nu am vorbit cu păsările,
dar totuși m-au anunțat. Soarele precum
un castron sub munte. Aprinzi o lumânare pentru mine.
Urmezi zidul până se termină
într-o linie albă. În spatele luminii o singură direcție
de-a lungul orașului ține până la periferie.
Umbrele te spală pe braț
precum crengile unui copac ce se reped asupra ta.
La o distanță de deget între cărămizi
se formează o mare rulantă fără nave.
Țintele sunt trase în centru,
unde peretele se transformă într-o cutie.
În partea de jos a grămezii o schiță
sub sunetele orașului.
Te plimbi înainte și-napoi în spatele ușilor
de parcă aș fi o ființă umană pe care nu o poți decât s-o iubești.
Stau la intrare și mă uit la peretele de care agăți poze cu privirea. Într-una din poze
merg cu spate, dar în realitate merg printre două turme care alunecă.
O imagine în oglindă care nu este reprezentată aici, ci un loc exotic cu tapet
sfărâmat,
unde oamenii se întreabă de fericirea ta bruscă.
Continentele sunt camere în casa mea.
Apari cu viața ta sculpturală la intrare. O ploaie individuală
în care mă pierd orbește înainte să dispară.
Uneori distanța dintre munți și mare e atât de vastă încât
trebuie să stau liniștit.
Cuvinte înainte de respirație. O mișcare minusculă, pe care nu
am recunoscut-o ca venind de la tine. Lumina care nu se adună
niciodată ca frunzele unui copac care se dezvăluie.
O frunză care cade din copac peste inima mea.
Îndrăznesc să mă visez
altădată.
Las un punct în mână. În lumina locului în care mă ascund,
suburbia se dezvăluie. O simplă fantezie nu își cunoaște
niciodată următorul
prieten.
Totul este atât de departe ca unul de celălalt lăsat în urmă.
Ești un stâlp care poartă totul pe cap.
Eu iau în considerare tot ce ține de lume.
Tot ceea ce este nativ copacilor se adaugă cu ușurință luminii.
Stau lângă un cap de stâlp într-un loc antic, privindu-l de parcă
ar fi fost o oglindă mototolită. Beau ceaiul lângă raft.
Ioana Miron (10 noiembrie 1989, Botoșani) este poetă, artist vizual, traducătoare. A debutat cu volumul de poezii Picaj (2016). A tradus și ilustrat volumele de poezie Modulații etanș - Stanch Modulation (Ioana Miron) și Cântecul asasinului meu - My Murderer's Chant (Șerban Axinte). În prezent este traducător și ilustrator. Împreună cu Răzvan Țupa a susținut un eveniment performativ de poezie grafică intitulată Linii de plutire, la Muzeul de Artă Recentă din București, în baza conceptului poetic Corpuri românești. Conexiunea grafică. A publicat, împreună cu Răzvan Țupa volumul performan(ce) grafic în versuri Poetic. Conexiunea grafică, în baza aceluiași concept (2022). Traduce poezie pentru revista Poesis Internațional, site-ul Poetic Stand și articole legate de artă pentru revista Lettre Internationale.