Curajul TNB de a deschide stagiunea actuală de la Sala Mare cu spectacolul Exil al Alexandrei Badea nu cred că este întâmplător. Într-o perioadă în care oamenii au scăpat (sau nu) de o pandemie, avem război la granițe, iar viața e din ce în ce mai dificilă, acest spectacol era necesar pentru un teatru național. De ce spun asta? Pentru că este o reprezentație incomodă, dură, ce pune în fața publicului un subiect pe care de cele mai multe ori îl ignorăm: trauma. Fie că provine din comunism, fie că provine din experiențele familiale neplăcute, fie că este născută din exilul părinților în alte țări pentru o viață mai bună, aceasta există. Fiecare spectator trăiește ceea ce se joacă pe scenă în mod diferit, pentru că aș putea spune că oamenii au parte de o introspecție la acest spectacol. Construcția este în așa fel făcută încât după trei ore de teatru, pleci destul de bulversat și cu multe întrebări, atât despre tine, cât și despre cei din jurul tău. În seara premierei, am simțit că publicul nu mai avea puterea să aplaude la final, și nu pentru că actorii nu ar fi meritat, ci pentru că se simțea o îngândurare colectivă ce plutea în sală. Spectacolul poate fi discutat pe mai multe planuri, însă noi vom merge pe ideea traumei, mai exact a traumei transgeneraționale, subiect ce începe să fie din ce în ce mai dezbătut și luat în considerare și la noi.

Dacă vom deschide caietul-program al piesei, vom observa că pe prima pagină apare genealogia personajelor din spectacol, schemă ce ne ajută să înțelegem mai bine ceea ce se întâmplă în fața noastră. Spectacolul se desfășoară pe mai multe planuri temporale, având personaje ce trăiesc în anii ’70, și deci în perioada comunistă, iar pe unele le regăsim și în perioada de tranziție, adică anii ’90. Nu doar publicul este martor la evoluția personajelor, ci și camera de filmat, mânuită cu dexteritate de către Ema (Ada Galeș), ce încearcă să realizeze un documentar despre familia ei. Deasupra scenei este un ecran pe care se transmite filmarea în timp real, deci totul este live, existând doar între schimbările de decor momente înregistrate cu toată distribuția discutând despre problemele țării și nu numai. Bariera dintre teatru și film se rupe, și dacă spectacolul de teatru este eminamente live, așa se poate spune și despre documentarul ce rulează pe ecran, acesta desfășurându-se în timp real, odată cu piesa. Bineînțeles, ca un experiment, se poate face o dublă vizionare: prima oară atenția să se îndrepte către scenă, iar la a doua, atenția să fie doar către ecran, încercând să se ignore spațiul scenic. Având în vedere că nu există montaj, realitatea imaginii este mult mai crudă, ca în acele documentare de tip homemovies sau found footage. De cele mai multe ori, filmarea este apropiată în gros-plan, astfel încât avem reacția personajului mult mai sinceră și mai apropiată. Scenografia este semnată de către Cosmin Florea, care a construit un decor ce folosește din plin spațialitatea scenei mari, actorii având loc să se desfășoare. Dacă este să rămânem în sfera cinematografică, eu l-am asociat cu un decor de sitcom, unde se pot întâmpla mai multe acțiuni pe perioade lungi de timp. Îl observăm adesea în serialele americane, unde într-un studio ai mai multe decoruri construite, tocmai pentru a crea pentru spectator iluzia de schimbare și de distanțare. Luminile sunt reci, apăsătoare, parcă subliniind și ele cenușiul epocii comuniste.

Exil este un spectacol ce personal l-am simțit organic, l-am simțit dureros ca o palmă atât de necesară pentru educația și dezvoltarea psihică. Senzație asemănătoare am mai trăit la un festival de teatru din București, când regizorul Romeo Castelucci a venit cu Julius Caesar. Fragmente. Dacă în piesa italianului, durerea era una fizică, asta și prin faptul că unele secvențe erau chiar greu de privit și se reflectau în stomacul tău, de această dată totul s-a desfășurat la nivel psihologic. Asta pentru că trauma transgenerațională este ceva ce nu conștientizăm întru totul și fără să vrem sau să putem controla, ea ne afectează deciziile din viața de zi cu zi. Nu de puține ori se întâmplă ca în mod inconștient, să repetăm erorile părinților noștri, erori pe care poate și ei le-au repetat de la părinții lor și așa mai departe. Să nu uităm totuși că bunicii și părinții noștri au traversat niște regimuri opresive, unii chiar și războaie, care au lăsat semne. În prezent, trauma regimului comunist încă mai plutește deasupra capetelor noastre, și chiar dacă unii dintre noi nu au trăit vremurile acelea, poveștile pe care le auzim ne transmit o idee despre cum a fost. De câte ori nu ați auzit expresia spusă celor mici sau chiar și celor ce termină liceul: alege-ți o meserie ca lumea ca să nu te confrunți cu greutăți așa cum am făcut-o noi. Această expresie, sau altele în genul ei, chiar dacă spuse pe un ton de învățătură, pot face mai mult rău decât bine. Greutățile vieții, lipsa apei calde și a alimentelor, avorturile și câte altele au fost traume colective prin care cetățenii acestei țări, și nu numai, au fost nevoiți să treacă. Există o întreagă literatură bazată pe acest subiect ce consider că merită din plin consultată pentru a înțelege bazele traumei transgeneraționale și cum se transmite aceasta din generație în generație. Principalul resort de apărare, pe care îl vedem și în spectacol, este acela ca tinerii să le reproșeze părinților că ei sunt vinovați pentru problemele pe care le au în prezent și traumele pe care le-au moștenit. Este aceasta o soluție? Răspunsul este nu, pentru că și ei la rândul lor au fost crescuți într-o epocă a fricii și a temerii, prin urmare învinovățirea nu duce la nimic bun. În acele vremuri, exprimarea liberă îți putea aduce pedeapsa cu închisoarea sau alte probleme, și de aceea neîncrederea în străini este prezentă și acum în unele cazuri. Părinții noștri au încercat să ne crească cum au putut mai bine, tocmai ca să nu repetăm erorile lor și să avem un nivel de trai mai bun, lipsit de greutăți. Problema este că fiecare o face în felul lui, iar în acele timpuri nu se vorbea de traumă, depresii sau anxietăți. Iar asta este o hibă majoră, pentru că populația nu apelează la un ajutor specializat, unul dintre motive fiind acela de neîncredere față de o persoană străină. Din fericire, lucrurile s-au mai schimbat, și tocmai genul acesta de spectacole are rolul de a pune punctul pe I și a face spectatorul să își pună câteva întrebări.

Ana Ciontea, întruchipând personajul Magdei, face un rol excepțional, transmițând atât durere, cât și neputință. Suferința ei transcende dincolo de scenă, se simte în public, fiind în unele momente chiar resemnare. O resemnare pe care personajele mai tinere poate nu o pot înțelege, însă se vede că ceva din sufletul ei a fost adus în acest rol. Toți actorii se completează în piesă, legăturile de familie ce se creează între personaje se simt și pe scenă. Dacă am face abstracție de faptul că suntem într-o sală de teatru și am privi scenele din fața noastră, am putea spune fără echivoc că suntem martorii unor conflicte familiale. Mixul acesta dintre generațiile tinere și mai în vârstă de actori rezonează foarte bine cu subiectul piesei, pentru că poate opinii diferite pot exista și în materie de teatru sau cum să construiești veridic un personaj. Este în fond o chestiune atât de școală, cât și de generație. Universul sonor este semnat de Călin Țopa, care ne introduce și mai intens și dens în atmosfera apăsătoare de conflict. Totuși, care este rezolvarea și cum putem trece peste aceste probleme ce le purtăm în viața de zi cu zi? Răspunsul este prin conștientizare, acceptare și cel mai important, iertare. Pentru că dincolo de problemele pe care le pune spectacolul, principalul liant care iese la suprafață către final este acela al iertării. Iertarea este modalitatea prin care poate începe procesul de vindecare pentru ca mai apoi, dacă este necesar, să continue cu un ajutor specializat. Recomand cu căldură să mergeți la Exil și să vă pregătiți de o excursie, anevoioasă sau mai puțin, spre sinele și interiorul vostru.