Am observat, pe bună dreptate, o epidemie nejustificată a absolutizării în romanele contemporane, extinsă la toate nivelurile. Și-am să dau doar un exemplu: titlurile repetitive. În ultimii ani, la mai multe edituri, au apărut romane în care titlul începe cu adjectivul "toate..." – Toate bufnițele de Filip Florian, Toate păcatele noastre de Mihail Victus, …și toate zilele de azi de George Dumitru, Toate greșelile care se pot face de Cătălin Pavel ș.a.m.d. Această febrilitate caracterizată de perspectivele maximaliste, atotcuprinzătoare, poate fi justificată, totuși, prin câteva tendințe actuale ce se manifestă agresiv în lumea literară.

Putem vorbi, în primul rând, despre un trend pe piața de carte românească, o strategie de marketing care a prins bine la public mai pe la început, iar acum se suprauzează. Cu alte cuvinte, am putea vorbi despre o simplă modă care se va stinge curând. Sigur, nu putem blama scriitorii români pentru asta, mai ales când influențele vin dinspre spațiul american. Dacă aruncăm o simplă privire pe site-ul oricărei librării, vom observa cum lista romanelor All the... curge pe câteva pagini bune. Am putea discuta, așadar, despre o (probabilă) dorință a autorului român de a imita romanul mainstream american.

Și aș mai putea invoca o motivație, poate a autorilor, un subiect mai sensibil pentru unii, și anume renumitele creative writings. Echinoxistul Mihnea Bâlici afirma într-unul dintre articolele sale că aceste ateliere de scriere creativă au consecințe nefaste asupra literaturii de astăzi. Concret, Mihnea vorbește despre omogenizarea și uniformizarea a ceea ce se scrie în urma cursurilor, atelierele promovând în fapt un anumit tip de scriitură care aduce foarte tare cu cea a autorilor nord-americani: "Nu zic nu, astfel de exerciții au format autori excelenți; în același timp, au ieșit și ies la suprafață multe opere trase la xerox", sesizează Mihnea Bâlici. Altfel spus, se observă un pattern pe care din ce în ce mai mulți scriitori îl împrumută involuntar. Nu li se impune aspiranților un anumit tip de scriitură, însă exercițiile urmează o anumită grilă, însușită de participanți. Poate de aici și înclinația autorilor pentru titluri repetitive.

Se mai poate vorbi și despre un soi de promisiune iluzorie pentru publicul cititor care, devastat de evenimentele socio-politice recente, caută un echilibru în literatură. Este vorba despre un tip de cunoaștere absolută pe care o urmărește cititorul, încrederea fiindu-i destrămată de ceea ce se întâmplă în realitatea imediată. Astfel, adjectivul "toate", integrat în titlul romanului cu care dă ochii cititorul, nădăjduiește în adâncul său că va avea parte de o perspectivă completă asupra a ceea ce caută. O strategie ușor machiavelică, dacă mi se permite. Autorul știe ce vrea cititorul – cât mai mult în cât mai puțin. Prin urmare, ne sunt oferite toate... în câteva pagini.

Poate ușor deplasat... dar cred că am putea aduce în discuție și un factor social care se manifestă inconștient atunci când autorii aleg un astfel de titlu, anume incluziunea. În urma evenimentelor nefericite din ultima vreme, atitudinile discriminatorii, luptele pentru egalitate și integrare colectivă etc. au generat și o literatură a încorporării. Depășind distincțiile de orice fel, scriitorii (aceștia) reflectă prin scrisul lor nevoia generală de participare. Nu mai vorbim doar despre o parte din comunitate, ci despre... toată.

În tot cazul, Toate păcatele noastre de Mihail Victus, urmat de …și toate zilele de azi de George Dumitru și de Toate greșelile care se pot face de Cătălin Pavel – sunt trei romane apărute la intervale scurte de timp, în ordinea de mai sus, și-mi imaginez că măcar unul dintre cei trei scriitori putea găsi un titlu de personalizare. Sau nu?