...toate sunt bune și nu destul de bune, și nu prea seamănă între ele deși toate sunt un fel de îndepărtate imitații ale "banchetelor" platonice sau ale "cenaclurilor" latine... Mi-ar fi plăcut, tolănit pe-o rână, să-l ascult la Atena pe Socrate cum face pe prostul, ca să poată demonta mai bine argumentele altora, de dragul demonstrației, în acele dialoguri pe care tânărul Platon le stenografia și deopotrivă le inventa. Sau, invitat de vreun bogătan protector al poeților la "cena"(care era, de fapt, o masă de prânz, nu o cină), să ascult cum îi bârfeau poeții latini prezenți pe cei absenți, dar cu toții străduindu-se să nu greșească vreun accent la scandare, altfel râdeau de ei și sclavii de la bucătărie. Și își pierdeau statutul clientelar! Ne fiind tele-transportabil prin timp, m-am bucurat prin 68, în veacul trecut, când întâmplarea ne-a reunit la Cluj pe câțiva aspiranți literatori într-o cramă nu prea aerisită unde am înființat cenaclul Echinox. Coagularea noastră spontană s-a instituționalizat apoi, mai cu seamă după apariția revistei omonime, și continuă să fie un fel de curent subteran de identitate pentru mai multe generații. Nu ne doriserăm neapărat oficializarea care a urmat. Dar cum nimeni nu trăgea vreun folos direct din a fi "in", și înțelegând că nimeni nu scrie în locul altuia, iar premiile sau elogiile partizane tot nu pot îmbogăți a posteriori cărțile lipsite de vigoare, am rămas prieteni; și am reușit destul de bine, cu trecerea anilor, să evităm invidiile între noi și să nu ne atribuim vreun merit de "generație", acea țâfnă ce te poate ademeni, la vârsta imberbă, cu iluzia că trebuie să ignori tot ce s-a scris înaintea ta, călăuzit de steaua cine știe cărui nou "ism".

Sigur că eu am cunoscut și am intrat mai apoi în diverse "uniuni" (de scriitori, de ziariști, de traducători etc.) care au avut un rol protector, fiindcă fosta putere comunistă prefera să controleze asemenea organizații (dar nu reușea în întregime), iar uneori să negocieze prin intermediul lor cu recalcitranții mai notorii. Dar drepturile de autor și ajutoarele bănești pentru scriitori, câte erau ele, (și nu mai erau deloc generoase ca pe vremea când trebuiau cumpărați pentru cauză Sadoveanu, Călinescu, Arghezi ș.a.) proveneau, îmi spuneam eu, din drepturile de folosință publică ale scrierilor lui Creangă, Eminescu, Delavrancea și chiar Neculce. Ei ne plăteau pe noi, așa cum se cum se consideră și prin alte culturi unde puterea temporară trebuie să susțină creația contemporană și chiar o face, asigurând continuitatea dintre generațiile de creatori din zestrea generațiilor precedente, adică tocmai ceea ce nu mai face nici mecenatul clasic și nici nu poate fi susținut de comerțului milionarilor care vor să-și adauge poleială artistică pe capitalul financiar. Uniunile de scriitori, de artiști în general, continuă să existe mai cu seamă prin fostele țări comuniste, căci beneficiind de un statut instituțional pot si trebuie să facă presiuni asupra instituțiilor puterii, care (aproape) PRETUTINDENI LASĂ CULTURA LA CAPITOLUL : "Alte fleacuri"! Aud că prin alte locuri, în Grecia de exemplu, uniunea cu pricina are o conducere prin rotație, iar despre instituția ca atare rareori se vorbește în presă. Cam prin toate țările Europei occidentale uniunile de creație se eclipsează, se dă prioritate ideii că o existență artistică este individuală, marcată de capriciile destinului, și ale talentului, iar ele nu țin de domeniul sau de responsabilitățile vreunor instituții. Deși aceleași instituții se străduiesc deseori să promoveze creațiile membrilor, în interior și în exterior, să le finanțeze prin programe obținute de la buget, ceea ce este chiar misiunea lor necesară în contextul globalizării. Deci acolo nu prea este încurajată ideea asistenței instituționale artistice, deși forme reale de ajutor există. Noi, dimpotrivă, am moștenit ideea de asistență instituțională obligatorie, și o reclamăm patetic în numele libertății nou dobândite. Nu știu cum e mai bine. La noi lucrurile se complică mai cu seamă din pricina faptului că aceste uniuni sunt percepute și ca sursă de putere în cadrul breslei. Intre uniune sindicală de breaslă, uniune strategică de promovare a imaginii membrilor și a culturii naționale în general, și uniune de asistentă socială nuanțele par infime, deși există situații reale complexe care le definesc. Cel mai grav mi se pare faptul că în România de astăzi există falii grave, lipsă de dialog și excluderi reciproce, intolerante, între diverse generații de creatori contemporani (iar în literatură cea mai mare prostie a fost perpetuarea categoriei de generație pe decenii succesive de vârstă, mai totdeauna în absența unor creații și mentalități noi care să marcheze adevărate rupturi sau modificări de paradigmă). Uite așa au apărut pre-douămiiști și post-douămiiști care nici de silă nu s-ar uita peste paginile unor șaptezeciști sau optzeciști, necum să le comenteze sau să polemizeze cu contemporanii lor, dacă nu le sunt pe plac. S-a încercat o "însumare de harfe resfirate" cu precarii teoreticieni ai postmodernismului care au dat cu bâta în "generația" ce îi precedase cu vreo zece ani, totul însă într-o plictiseală vindicativă tipică celor care descoperă apa caldă: mai niciodată un dialog serios despre sinuozitățile ideii de literatură pe aici pe la noi, în ultimele decenii (cu excepția câtorva sinteze – Negrici, de pildă – care rareori sunt luate de pe rafturile bibliotecilor să fie aduce în forumul discuțiilor.

Am pornit de la statutul unor instituții de breaslă și iată că am ajuns la peisajul unei plictiseli care pe mine mă uimește. Este partea a doua a răspunsului. Nu instituțiile aprind focul creației ci doar acea " neliniștire" personală care aduce emoția în prezența altor emoții și declanșează astfel viața creației, acceptând inclusiv pasiunea polemicii. Altfel, avem parte doar de calmul placid al saloanelor mondene în care până și puținele răzvrătiri pe teme aflate la modă (sociale, sexuale, politice, mai niciodată estetice, etice sau filozofice) se consumă la foc mic și cu fumuri firave în reuniuni de cartier auto măgulitoare.