Romanul Tăcere ia naștere pe un fundament istoric, făcând referire la perioada de opresiune a creștinismului în Japonia odată cu ridicarea la putere a shogunatului. Creștinismul a fost introdus în secolul XVI de către misionarul Francis Xavier, cunoscând o perioadă de câteva decenii de înflorire. Deși japonezii erau deschiși față de învățăturile creștine, în special de doctrina iubirii, se consideră că aceștia aveau o imagine distorsionată a lui Dumnezeu, datorată, în primul rând, problemelor de traducere.

O altă problematică este cea a concepției shintoiste conform căreia omul, prin proveniența divină, este în esență bun și poate fi "poluat" doar de către forțe exterioare, spirite sau lucruri considerate impure, precum cadavrele. Aceasta, alături de lipsa unei conștiințe a vinovăției, a făcut dificilă înțelegerea și acceptarea conceptului de natură păcătoasă a omului care necesită salvarea divină. Seppuku, sinuciderea prin spintecarea abdomenului, este un aspect reprezentativ al japonezilor. Acesta se realiza, cel mai adesea, când persoana în cauză nu reușea să îndeplinească misiunea dată de către stăpân sau o persoană de un rang superior. Ritualul, folosesc acest termen deoarece necesita un set de purificări și gesturi prestabilite de realizare efectivă a sinuciderii, nu implica un oarecare sentiment de vină ci, prin faptul că subiectul se raporta continuu la viața societății și la rolul său în mersul marii mașinării, trăia un sentiment de rușine, fiind stigmatizat de ceilalți. Ca în cazul piloților kamikaze, moartea era un mod de a câștiga admirația oamenilor și de a-și recăpăta onoarea. Aceste principii, susținute cu precădere în perioada shogunală Edo, au fost unele dintre motivele pentru care clasele conducătoare s-au opus propovăduirii creștinismului. Sinuciderea rituală era expresia supunerii totale a individului în fața ordinii sociale, a acceptării faptului că viața lui avea importanță atât timp cât servea intereselor stăpânirii. Deși seppuku nu le era permis oamenilor de rând, fiind considerat o moarte onorabilă, aceștia își cunoșteau și respectau poziția, prin frica instaurată de samuraii care aveau libertatea de a- i ucide după bunul plac, și prin taxele impuse de shogunat.

Deși le era greu să înțeleagă concepția monoteistă a unui Dumnezeu transcendent, japonezii au arătat un interes deosebit față de doctrina iubirii și obiectele sfinte precum icoane, cruci și rozarii. Respectul profund pentru obiectele de cult s-ar putea datora concepției shintoiste a unor kami, divinități sau spirite ale străbunilor, care își găsesc locaș de odihnă în lucruri de care au fost atașați în timpul vieții, căci o înțelegere reală a rolului icoanei ca reprezentare a divinului ar fi fost aproape imposibilă în acele condiții, subiectul fiind greu de înțeles chiar și pentru Europa. Iubirea divină era înțeleasă atât prin imaginea hristică cât și, în mai mare măsură, prin cea a Fecioarei. Shintoismul și mitologia japoneză au în centru figura lui Amaterasu, zeița soarelui, dezvoltându-se, spre deosebire de celelalte religii bazate pe figura paternă, ca o religie a maternității. Astfel, nu li se cerea jertfă sau o anumită conduită morală pentru a intra în contact cu divinitatea, căci aceasta exista, conform concepției animiste, pretutindeni. Imaginea Fecioarei rezonează cu această maternitate și se transferă și asupra imaginii lui Hristos. În timpul persecuțiilor, kakure kirishitan (în traducere, "creștinii ascunși") păreau că venerează statui care o reprezentau pe Kannon, zeița budistă a milei, dar acestea erau o deghizare a Fecioarei Maria, purtând numele de Maria Kannon și având ascunsă în interior o cruce.

În cadrul poveștii sunt puse în contradicție două voci, cea a Europei care susține caracterul triumfalist al creștinismului și eroismul jertfei pentru credință, și cea a Japoniei care îl consideră neroditor și inutil pentru terenurile ei. Aceste voci sunt personificate de Rodrigues, un misionar portughez venit în Japonia pentru a cerceta zvonul cum că preotul misionar Ferreira s-ar fi lepădat de credință în urma torturilor, și de Inoue, daimyō (senior feudal din perioada shogunatului) răspunzător pentru apostazia celui din urmă și persecuția țăranilor convertiți la creștinism. În cadrul acestei acțiuni, reprezentantul european ajunge să lupte, mai mult decât împotriva lui Inoue pentru apărarea doctrinei, cu tăcerea lui Dumnezeu în fața suferinței celor persecutați. Astfel, firul principal al romanului este încercarea lui Rodrigues, crezând că imită modelul hristic, de a deveni erou și apărător al credinței, fiind obligat, în final, să-și vadă și să-și înțeleagă egoismul.

Sunt prezentate evenimente reale din istoria Japoniei, precum torturarea preoților și credincioșilor cu apă clocotită pe muntele Unzen, inspecțiile făcute periodic de către samurai prin sate, obligându-i pe țărani să calce sau să scuipe pe o fumi-e (placă de mici dimensiuni, din lemn sau metal, având sculptată imaginea Fecioarei sau a lui Hristos) și situația acelor kakure kirishitan. Dar Endō nu este un scriitor al istoriei. Este interesat de faptele istorice atât timp cât poate, prin acestea, să ajungă la adevăruri spirituale. Vorbind despre Noul Testament, spune că poate fi un episod creat de scolastici, dar e adevărat prin faptul că e scris în sufletele oamenilor. Prin această perspectivă, Endō vede relația cu divinul pornind din și depinzând de sufletul omului. Legătura cu Dumnezeu este una personală, nedepinzând de fapte exterioare, căci Hristos se relevă fiecărei persoane în modul în care poate fi perceput de aceasta. Opera sa reflectă tocmai acest mod personal de a simți și interpreta creștinismul. Prin apostazie, sunt renegate tiparele exterioare și se descoperă imaginea interioară a lui Hristos.

Prima referință istorică este cea la persecuția de pe muntele Unzen. Acest episod este prezentat într-o lumină glorioasă, ca învingere a planurilor făcute de tiran și întărire a credinței creștinilor. Tocmai acesta este punctul sensibil al creștinătății pe care Inoue îl va ataca. Se spune despre guvernator că s-a convertit și a primit botezul, dar l-a renegat, ca mai apoi să înceapă persecuțiile. Incursiunea în religia creștină, cât și ascuțimea minții specifică pentru conducătorii japonezi în identificarea slăbiciunilor și gândurilor inamicului, l-au ajutat pe Inoue să conștientizeze admirația și năzuința europeană pentru un martiriu glorios. Ceea ce face Inoue este de a-l priva pe misionar de această moarte glorioasă. Soluția lui Inoue poate fi considerată genială. Îl supune la chinuri spirituale, obligându-l să privească torturile, morțile și lepădările țăranilor. În acest timp, îi prezenta credința țăranilor ca pe o distorsionare a creștinismului european, aceștia neînțelegând religia atât de străină de a lor și închinându-se la o carcasă goală, asemănătoare carcasei unei fluture prins în plasa păianjenului.

Greu de îndurat pentru preot este, în primul rând, tăcerea lui Dumnezeu. De aici se naște și gândul inexistenței lui. Rodrigues cere semne pentru a-i întări pe țărani în credință, iar mai târziu pentru a confirma faptul că moartea lor nu a fost în zadar, vrea să audă vocea lui Hristos care se opune asupritorilor și își afirmă atotputernicia. Dar tot ce aude sunt valurile mării și bâzâitul monoton al insectelor. Endō, fiind întrebat în mai multe rânduri despre această tăcere a lui Dumnezeu, a afirmat de fiecare dată existența unei voci în acea tăcere. Urmărit, sau mai bine spus ascultat cu atenție, romanul dezvăluie o simfonie de fundal, acoperită de gândurile și discursurile lui Rodrigues, compusă din sunetele naturii, de insecte, valuri agitate, ploi, tunete și păsări. Paradoxal, sunt foarte puține momente în care naratorul exprimă direct liniștea. Această simfonie îl însoțește pe Rodrigues pe tot drumul său, vorbindu-i despre Dumnezeul pe care îl va auzi și înțelege abia la final, fiind cel al creștinismului aculturat care poate vorbi prin tăcere și iubire.

În momentul apostaziei, are în fața lui chipul la care se gândise de când ajunsese în Japonia: "chipul urât al lui Iisus", șters și istovit de cât fusese călcat în picioare. Momentul apostaziei este simultan deconstrucției imaginarului cultural european pe care Rodrigues a încercat în tot acest timp să îl apere, a înfățișării lui Hristos ca rege și judecător, înlocuind această imagine cu cea aculturată, a Dumnezeului care suferă alături de oameni, singura care poate prinde rădăcini în solul japonez. În momentul apostaziei, aude vocea lui Hristos: "Poți să calci! Eu cunosc cel mai bine durerea din piciorul tău. Poți să calci! Eu am venit pe lume ca să fiu călcat în picioare de oameni și mi-am dus crucea ca să împărtășesc durerea voastră". Acum, după ce a renunțat îndeajuns la sine, poate auzi glasul unei noi teologii. Tăcerea portretizată de Endō este o formă a lui Hristos care nu mai vorbește și nu mai e conformă cu așteptările teologice ortodoxe. Rodrigues cere răspunsuri și semne care să provină din imaginarul european. Abia în momentul în care renunță la acest construct, îl poate înțelege pe Hristos ca întruchipare a iubirii sacrificiale.

În căutarea reconcilierii dintre dogmă și spiritul japonez, utilizează conceptele de psihanaliză jungiană dar nu ajunge, în final, la un Dumnezeu interior care e simbol al conștiinței, ci la divinitatea care se relevă prin creație, iubirea necondiționată a celuilalt prin sacrificiul de sine și elevarea spirituală a ființei în fața sacrului.

Shusaku Endo, Tăcere, Iași, Polirom, 2018.