Revistă print și online
În fiecare vară
A micii copilării
Mă-nfășuram bine, bine de tot
În fire lungi și subțiri de ață albă
Și le strângeam bine, bine de tot
Într-un nod.
La fiecare 1 septembrie
Al micii copilării,
Mama îmi desfăcea cu o grație mută
Învelișul.
Nu întrebam niciodată "De ce?",
Doar așteptam
Să vină din nou
Vacanța.
La 6 ani,
Când să fac ultima piruetă
Sub îmbrățișarea strânsă a firelor de ață,
Mi s-a înmuiat tot corpul
Și am căzut.
Am încercat atunci
Să lipesc cu scuipat
Ața de cer,
Să am susținere nu doar pe orizontală.
Restul nu-mi amintesc.
Și încă păstrez ața,
Strânsă într-un ghemotoc
Într-o cutie dintr-un sertar dintr-o noptieră din camera de la stradă din casa bunicii.
Și o mai păstrez strânsă
Într-o cutie dintr-un sertar dintr-o noptieră din camera de la stradă din casa bunicii din memoria mea,
Amândouă locuri bune de joacă
Cu iluzii și fire lungi și subțiri de ață albă.
Visul
Probabil că Universul se amuză teribil
Observând gândurile atât de diferite
A doi oameni ce stau lipiți unul de altul.
Uneori râde atât de tare,
Încât, pentru o secundă,
Îi face pe amândoi
Să se gândească la același lucru.
Dar prea adesea,
Spectacolul îl solicită într-atât,
Încât binevoitorul Univers
Adoarme.
E ca și cum oamenii ar ști fără să știe
Că, pentru un timp,
Nu mai sunt priviți.
Atunci firele gândurilor celor doi
Se depletesc unul de celălalt,
Fix în ritmul respirației Universului adormit.
Până se trezește domnul Univers,
Și corpurile celor doi
Sunt desprinse unul de celălalt.
E ca și cum Universul ăsta
Ar fi și actor
Și spectator.
Universule,
Ce se întâmplă în visul tău
Când noi ne despărțim?
Revanșa
Din lipsă
De păpuși Barbie
Și de oglinzi vii,
Am născocit
Un joc
Al meu și doar al meu,
Tachinarea perdelei.
Durerea mă fixa
Amenințător prin fereastră,
Prin fiecare
Întrecere între copiii din parc,
Strângere de mână între o mami și un tati,
Floare mirosită.
Am căutat să mă feresc:
Am acoperit-o cu perdeaua.
Am căutat să-i aflu reacția:
Am dat perdeaua la o parte.
Așa a-nceput totul,
Încet, încet,
Apoi trăgeam de perdea
Din ce în ce mai repede,
Până am uitat de ce-o făceam,
Până perdeaua
A devenit
Cea care mă interesa,
Până perdeaua
A prins viață,
Până perdeaua
M-a iubit.
Am crescut
Și am coborât din bloc,
Dar când am ajuns
Jos,
Durerea de după fereastră
Nu mai era acolo.
Am uitat
Și de perdea,
Și de jocul meu
Și numai al meu
Și am jucat altele,
Care nu erau ale mele,
Deloc, deloc.
Am crescut
Încă puțin
Și perdeaua
Mi-a reapărut în față,
Și se dădea singură
Înainte și-napoi,
Înainte și-napoi,
Cine se ține de noi,
Și tot cânta asta,
Tot cânta asta,
Cântecul pe care îl auzeam
În fiecare zi
De la fereastră,
Pe care nu l-am cântat
Niciodată,
Niciodată,
Toată copilăria.
Legături ofilite
Inima ta, două foi de trifoi. Inima mea, idem. S-au unit într-o îmbrățișare. De atunci, nu am mai putut spune "Astea două-s ale mele, astea două-s ale tale." De atunci, am umblat lipite și norocul a fost "al nostru". Încă mai eram lipite când ai plecat. Te-am simțit când ai smuls o foaie. Credeai că e din partea mea de vină și de noroc. Uitaseși că eram una. Am simțit sângele nostru țâșnind. Am rău de mașină când ești aproape de a face un accident. Dar mângâi centrul trifoiului și scapi. Încerc să fac o petală să devină două. Mă simți și stai la soare, ca să se usuce trifoiul. Legătura asta nu o să se rupă, oricât ar fi de ofilită. Acum îți porți unghiile ascuțite și părul scurt. Inima nu mai vrei să o porți, așa că te porți ca o străină. Dar eu cunosc trifoiul ăsta pe de rost.
Ema este actualmente studentă la "MTTLC" din cadrul "Universității din București".