Dintre toate milioanele de sms-uri pe care le trimitem în fiecare zi, există un număr mic ce nu ajunge niciodată. Undeva între emițător, punctul de plecare, satelit și telefonul receptor, mesajul se rătăcește. Unele dispar direct din atmosferă și se dizolvă în infinitul universului; altele plutesc pe sub nori, altele pot provoca mici erori instrumentelor de măsurare din aeronave sau pot, în straturile inferioare ale aerului, să distorsioneze semnalele pe care păsările și insectele le percep. Altele nu se ridică niciodată în înălțime și zboară în jurul capului nostru ca niște umbre fără adăpost, smulse din conversațiile din care făceau parte cândva: În drum spre casă acum, dar întârzii câteva minute, Ok, Am mai auzit ceva de la X..?, Pe curând, Mulțumesc pentru ieri :) Unii oameni își găsesc drumul spre un telefon mobil la întâmplare, drum ce urmează să fie șters imediat. Proprietarul telefonului își va pune deja întrebări legate de numărul necunoscut și s-ar putea speria, și deveni chiar furios, atunci când acea combinație enigmatică de litere va apărea pe ecran. Chiar dacă ar avea sens, nu se cunosc intențiile inițiale. Nu poți avea încredere că sunt bune. Cine poate fi? Te gândești, trebuie să fie o greșeală. În curând, mesajul se răspândește în lume, ca un intrus străin, pe care l-ai urmărit până la ușă.

Unele dintre ele reușesc, totuși, să se adune în structuri mai mari, oarecum în același mod în care firicelele de praf formează smocuri care, la rândul lor, se pot aduna și deveni mici animale blănoase. Aceste fâșii de text pot fi transportate pe distanțe lungi de curenți electromagnetici și înregistrează mesaje scrise în multe limbi diferite. Așa se ridică în eter conținutul haotic al buzunarelor izolate, un fel de bule Babel alungite, care se strecoară în mișcări lente, semi-browniene. Acestea sunt apariții pur lingvistice, cărora le lipsește orice imbold independent; toate deplasările sunt arbitrare sau determinate de circumstanțe externe. Din când în când, ele pot face mici derapaje și se aruncă brusc, precum fulgii de hârtie sau voalurile care, dintr-odată, sunt ridicate de vânt, dar altfel nu seamănă cu viața așa cum o știm noi, decât prin simpla lor existență: sunt. Ca ființe lingvistice, totuși, ele sunt purtătoarele unei forme primitive de inteligență, a unei intuiții lingvistice elementare care le permite să combine cuvintele din care sunt alcătuite în moduri noi. Pe scurt: ele își pot dezvolta propriul limbaj, cu propria logică internă, adaptată realității care îi înconjoară. În acest fel își pot forma și conștientiza propria prezență în lume. Aproape că ai putea spune că au un fel de suflet. Cele mai avansate chiar pot comunica între ele. Chiar dacă nu își pot controla mișcările, ele nu există în vid: ele pot face schimb de cuvinte de împrumut și își imită construcțiile atunci când se întâlnesc una cu cealaltă atunci când plutesc rătăcind, sau pot trimite mici grupuri de cuvinte unui destinatar necunoscut, cum ar fi o cutie poștală ca un glob de sticlă, deoarece, cu puțin noroc, se vor cuibări în părțile dintre propozițiile asemănătoare unor ființe.

Când au ajuns la acest nivel, s-au îndepărtat prea mult de propria noastră limbă pentru a fi compatibile cu sistemele de telefonie actuale. Noi înșine le observăm doar indirect, atunci când fură cuvinte din șiruri mai lungi de texte trimise internațional pe internet sau atunci când, probabil în încercarea de a extinde registrul, se infiltrează în muzica transmisă în flux și o fac să fie voalată. Uneori suntem dezgustați de distrugerea pe care o produc, dar încă nu la o scară suficient de mare pentru a provoca mai mult decât o ușoară iritare, care trece rapid. Altfel, de cele mai multe ori nu ne pasă. Am uitat de mult mesajele pe care le-am trimis cândva. Ne-am descurcat bine altfel. Nu le-am ratat. Ar putea aceste entități, care sunt inițial rămășițe ale utilizării proprii a limbajului, să ne spună ceva despre noi înșine, de ce am folosit limbajul pentru a comunica? Dacă ar fi să ne dăm seama, ar trebui să inventăm o mașină care nu numai că ar putea capta semnalele, ci să le și traducă pentru noi, cu un generator de comunicare prin care acești mesageri eterici ar putea vorbi. Dar un astfel de proiect ar presupune costuri uriașe, atât financiare, cât și intelectuale, și sunt toate șansele ca tot ceea ce am auzit să fie un zumzet vag, secret, ca de la o bandă care se încâlcește în așteptarea alteia. Altfel totul era doar tăcere. Că nu ne-au spus nimic. Și nu puteam ști dacă această tăcere era o expresie a dezamăgirii sau a ușurinței cu care ne despărțeam de noi, sau a indiferenței pure și absolute.