Ne-am întâlnit fără să vrem, dar asta nu m-a făcut să mă simt mai puțin răscolit de faptul că, după atâta timp, ne-am putut vedea din nou. De data asta, privirile nu ni se mai căutau flămând. Era diferit. Mă simțeam stânjenit, deși încercam să par puternic prin indiferență, iar ea încerca același lucru afișând o falsă nepăsare, în timp ce lumea noastră se năruia atunci și acolo.

Cele câteva cuvinte pe care le-am schimbat erau îmbibate cu amarul politeții adresate cuiva care te-a sfâșiat, care ți-a luat tot, dar ți-a dăruit la fel de mult. Era imposibil de trăit, dar iată că ne aflam prizonieri ai aceste clipe. Un infern construit în timp, cu meticulozitate, de fiecare dintre noi. Și făcuserăm asta pornind de la cele mai bune intenții.

De ce să mai mori când este prea târziu?!... aici și acum, întrebările noastre nu mai au răspunsuri.

Te rog, nu mai plânge! Te rog, lasă-mă să fac ce știm amândoi că ar trebui să fac!

Îmi ceri să te îngrop de vie, dar cine pe cine ucide aici oare? Eu, că așez peste chipul tău curat și peste ochii de copil un munte de tăcere sau tu care nu mă slăbești din priviri? Priviri care mă înjunghie și apoi mă răscolesc cu o mie de întrebări la care nu am răspuns, pentru că știm amândoi că vina e a nimănui. Și nu-mi dai pace.

Ți-am zis cândva ca nu aș putea să trăiesc fără tine și că de-ar fi să fim atunci o să fim amândoi pentru totdeauna și chiar și după și de ar fi să pleci tu prima aș vrea să plec și eu odată cu tine, să fim amândoi acolo unde lumea ne va fi lăsat în pace. Lasă-mă deci să te îngrop de vie, dar ține-mă de mână și poate abia așa o să fim unul lângă altul, lipsiți de suflarea orgoliilor.

Dar nu vrei, nu mă lași. Privirea ta mă întreabă, iar eu am născocit un singur răspuns pentru ea, tăcerea ce-o presar asupra-ți, fărâmă cu fărâmă.

M-am întors primul și am plecat fără să spun ceva. Nu am putut. Abia rezistasem să nu izbucnesc în lacrimi în fața ei. Aș fi fost penibil, eu care atâția ani pozasem în bărbat. Pas cu pas, îndepărtându-mă de ea îi simțeam privirea arzându-mi pielea strat cu strat. Eram deja scrum când am ieșit din clădirea cu pereți înalți de sticlă.

Văzusem în ochii ei aceeași copilă ca acum mulți ani. Era un adevăr pe care eu nu-l putusem schimba la ea în tot acest timp. Ea se făcuse vinovată de a nu fi devenit monstrul de care eu avusesem atât de mare nevoie. M-a distrus, dar nu așa cum ar fi trebuit. Era blestemul meu, dar nu-mi fusese suficient și pentru asta nu o puteam încă ierta, iar pe mine însumi nici atât.

Era ora la care cerul se zbate între zi și noapte și spre norocul meu începuse să plouă. Doar așa îmi puteam deghiza lacrimile.

Mă întreb ce simți acum. Oare mai respiri sau tăcerea mea te-a strivit definitiv? Mâinile-mi sunt arse de lacrimile tale. Ți le-am șters când te rugam să nu mai plângi. Știi bine că nu mi-a plăcut niciodată să văd chin pe chipul tău și-n ochii tăi. Mai bine mă frâng într-o mie de bucăți decât să te văd înecată-n amar. Așa că împing pașii în față, unul câte unul, dar sufletul mi se desprinde de corp căci zbiară în mine cu furia unui copil rupt de la mamă-sa. Cum am putut oare să fac asta? Ce parte din mine este atât de lipsită de milă?

Rătăcit în căderea fără de orizont a celui osândit la pedeapsa îndoielii, au trecut câteva zile.

Nu-mi dau seama ce e mai greu, faptul că-mi lipsești sau să pretind că nu ar fi așa. Poate că ar trebui să-ți scriu. Da! DA! Ar trebui să-ți scriu! Sigur te-ai bucura. Asta ar schimba tot, ar repara tot. Pentru că știu... știu că ești zdrobită de plâns. Îți simt lacrimile pe obrajii aprinși, și flacăra plină de venin din piept, îți simt mâinile încleștate ca niște gheare și privirea ta care mă caută cu disperare noaptea când tresari. Dar nu mai sunt acolo... nu mai sunt lângă tine să te mângâi și să te liniștesc, să te strâng în brațe. Am plecat... știu. Te rog... te rog, urăște-mă! Dar fă-o mai bine decât mine! Îmi ești datoare. Nu ți-am cerut niciodată prea multe. De câtă ură am putut dispune am împărțit tot cu tine, căci dacă nu ura mi-a apăsat pe mâini în timp ce îți sfâșiam sufletul, atunci cine? Vreau tot, până la capăt, așa cum ne-am promis, deci nu-mi fi datoare și mă urăște cum numai tu ai fi acum capabilă. Eliberează-ne!

Privesc la pereții cei noi, pereții unei așa-zise uitări. Ei nu te cunosc cum te cunosc cei vechi. Sunt zugrăviți în alb. Alb e tot ce pot cuprinde cu mintea acum. Pereții goi ai unei camere fără noimă și zumzetul, tot alb, pe care-l face frigiderul și el alb. Probabil că la capătul drumului către iad nu te așteaptă nimeni, ci e doar totul alb. Nu mai există sens sau simbol sau scop, început și sfârșit, Alpha și Omega. Asta e tot ce primești, o cameră mută și un frigider alb. Nimeni nu vine și nimeni nu pleacă, nimeni nu vrea să te întrebe sau să-ți răpească din ce ai căci nu mai are cine și nu mai este ce. Nici copacul lui Iuda nu este aici ca să-ți facă umbră măcar cu crengile lui goale. Nu este sete și nici foame. Nu este amintire. Nu este dor. Nu este amăgirea trecerii timpului și nici mângâierea uitării. Nimeni și nimic, este darul celor ce au dat tot. Pământul gol pentru eternitate, numai al meu.