Patrimoniu. O poveste adevărată, publicată anul trecut la Editura Polirom în traducerea excelentă a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, ne invită în culisele relației dintre Philip Roth și tatăl său, Herman, în ultimii săi ani de viață.

Registrul confesional în care regretatul Philip Roth – pe care criticul literar Harold Bloom l-a inclus în canonul literaturii nord-americane contemporane alături de Corman McCarthy, Don DeLilo și Thomas Pynchon – a ales să-și spună povestea aduce un plus de umanitate demersului narativ, autorul nefăcând însă rabat de la privirea sa incomod-sarcastică care l-a consacrat și prin intermediul căreia analizează întregul upper middle class evreiesc din Newark (orașul în care s-a născut și a copilărit) și, prin extensie, din New York.

Herman Roth, tatăl autorului, are 86 de ani și 86 de motive de a fugi de moarte. De ce? Fiindcă, încă de la primele pagini, aflăm că a fost diagnosticat cu o tumoare cerebrală de mărimea unei unghii. Și, întrucât o nenorocire nu vine niciodată singură, lui Herman Roth i se descoperă tumoarea la puțin timp după șocul resimțit în urma pierderii lui Bessie, soția sa, șoc pe care bătrânul îl internalizează în felul propriu:

"Din câte știam, nu fusese niciodată genul care să încerce să se ferească de forța unei lovituri cumplite și totuși, după cum am aflat mai târziu, în seara când a murit mama, a fugit de cadavrul ei. [...] I-au trebuit luni de zile până să poată povesti cuiva treaba asta; iar când a făcut-o, n-a vorbit cu mine sau cu fratele meu, ci cu Claire, care, în calitate de femeie, îi putea oferi mântuirea feminină de care avea nevoie pentru a începe să-și piardă din rușine."

Philip Roth asistă neputincios la degradarea fiziologică și mintală a lui Herman. Nu e vorba aici de inacțiune sau fugă de responsabilitate (el chiar se face luntre și punte pentru a-și salva tatăl), cât, mai degrabă, de o plajă restrânsă de opțiuni pe care le are la dispoziție, fapt ce îl aruncă invariabil într-o zonă moralmente gri. Cu alte cuvinte, el are de ales între biopsie și operație pe creier, biopsia implicând o suferință lungă și agonizantă, iar operația, având în vedere vârsta pacientului, oferind șanse minime de supraviețuire și recuperare. Sinuciderea asistată (un procedeu mult mai rar și controversat la sfârșitul anilor ’80, când se petrec întâmplările din carte, decât în zilele noastre) iese din calcul, Herman Roth nefiind neapărat o persoană religioasă, ci un hedonist incurabil, care ține morțiș să se agațe cu ultimele puteri de viață.

În orice caz, fiul alege să-i rămână alături tatălui în clipe atât de grele, încât tentația omenească de a da bir cu fugiții devine chiar scuzabilă, nu doar de înțeles.

"Am dormit agitat până la patru dimineața, apoi am aprins lumina, m-am ridicat din pat și m-am uitat din nou la imaginile cu creierul lui, neînțelegând nimic din ele. Dacă Hamlet s-ar fi uitat la RMN-ul creierului lui Yorick, poate că și el ar fi rămas fără cuvinte."

Vitalitatea debordantă a lui Herman Roth vine la pachet cu o memorie extraordinară. Faptul de a ține minte chiar și cele mai banale lucruri și întâmplări și de a le povesti în mod repetat apropiaților săi (nefiind conștient de asta) îl face să-și ia gândul, fie și pentru o perioadă scurtă, de la boală și moarte și îl menține pe linia de plutire a vieții:

"Am fost azi până la el ca să-l duc la doctor. A trebuit să trecem cu mașina prin Newarkul vechi și foarte, foarte sărac. Știe fiecare străduță. Acolo unde au dispărut clădirile, și le amintește pe cele care erau pe vremuri. N-ai voie să uiți nimic – asta-i inscripția de pe blazonul lui. Să fii viu, pentru el, înseamnă să fii alcătuit din memorie – pentru el, dacă un om nu e alcătuit din memorie, e un nimic."

Poate că în asta constă și mesajul cărții. Sub straturile de onestitate brutală, amestecate cu implicare emoțională și căldură sufletească, Philip Roth ne aduce la cunoștință că părinții fac parte din patrimoniul nostru genetic, sângele lor curge prin venele noastre și, câtă vreme ei respiră, noi avem datoria – fiecare după propriile puteri – să le fim alături, să îi cinstim și să nu-i uităm.

Philip Roth, Patrimoniu. O poveste adevărată, Traducere din limba engleză de Bogdan-Alexandru Stănescu, Polirom, 2022.