În Ultimul an cu Ceaușescu, Daniela Rațiu construiește un roman a cărui acțiune se focalizează pe momentele premergătoare și pe episodul în sine al prăbușirii sistemului comunist din România. Privite prin lentila vârstei adolescentine, evenimentele relatate nu sunt reprezentate idealizat sau cu frivolitate, ba chiar dimpotrivă, sunt învăluite de un suflu inocent care nu face altceva decât să le sporească aerul grav. Este un tip de discurs adesea întâlnit în romanele despre comunism, axat pe cultivarea memoriei și preocupat de relatarea din perspectiva copilăriei a unui episod nefast din istoria României. Vorbim aici despre o viziune complexă asupra trecutului care împletește două perspective aparent contradictorii: pe de o parte, amintirea unor momente care aparțin de o vârstă aureolată a prospețimii și a inocenței și, pe de alta, încadrarea lor în peisajul sumbru al unui regim politic opresiv, nefast. Abordarea narativă nu este deloc alegorică sau fantastică, așa ca la Mircea Cărtărescu în Mendebilul ori ca în capitolul despre copilărie din romanul Doinei Ruști, Fantoma din moară, ci mai degrabă una empirică și infuzată de nuanțe sociologice ca la Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, la Filip și Matei Florian în Băiuțeii, la Stelian Țurlea în Absența Tatălui, cu varianta dusă la extrem de Nicolae Avram în Mame. Toate, tipuri de reprezentări formulate din post-istorie despre interacțiunea imaginarului infantil și adolescentin cu climatul demoralizant al unei epoci.

Plasat temporal între iarna lui 1988 și cea a lui 1989, adică în ultimul an al regimului ceaușist, romanul Danielei Rațiu are, evident, un personaj alegoric, frigul: "Ne e tot timpul frig și foame...", constată eroina. Prezent pretutindeni, pe străzi, la școală, în sălile de clasă, în locuințe, în mijloacele de transport în comun, frigul ține totul pe loc: "Suntem ca niște pinguini stând unii în alții. Ne legănăm de pe un picior pe altul ca să nu ne apuce frigul. Se aude bătaia picioarelor ca un dans pe loc". Împreună cu foamea, celălalt personaj la fel de ubicuu, frigul normează evenimentele din roman, reflectând progresiv și în contrapunct mersul istoriei și alunecarea ei spre dezghețul final, când "ghetele sunt calde". Prăbușirea ceaușismului, așadar, este descrisă abil, ca o reacție scontată la tot ce se întâmplase cu un an mai înainte, un răspuns tardiv la efervescența schimbărilor derulate pe plan internațional și la prăbușirea, asemeni unor piese de domino, a ultimelor bastioane comuniste din Europa. Ne aflăm așadar în acest roman, din punctul de vedere al timpului istoric și nu al reprezentării, dacă ar fi să preluăm sintagma lui Eugen Negrici din Literatura română sub comunism, într-o perioadă de apogeu a "naționalismul comunist și a izolaționismului ceaușist", chiar la finalul cruntei perioade de "reîndoctrinare ideologică", de "exploatare a miturilor primejdiei și ale respectabilității" și în chiar "agonia propagandei", a "puterii absolute". Însă, cum reprezentarea se construiește din contemporaneitate, din post-istorie, textul cărții nu face altceva decât să sublinieze cu asupra de măsură contrastele, îngroșând aceste trăsături ale epocii ceaușiste și contrapunându-le mereu idealul europenizării, visul libertății de exprimare, un deziderat care astăzi pare să fie o chestiune la ordinea zilei.

Discursul se țese din mijlocul evenimentelor. Ritmul decurge alert, la unison cu suflul schimbării care se așterne peste oameni și lucruri, oglindind subtila dizolvare a unui timp suprasaturat de penuria zilnică, un timp absurd, grav și nerăbdător. Reprezentarea nu ratează niciuna dintre temele specifice relatărilor despre comunism, privindu-le de la adăpostul celei mai mici celule a societății, din interiorul familiei. Foamea și frigul, întunericul, cozile interminabile, sărăcia, abuzurile, cenzura, avortul, fuga peste graniță, procesele și pedepsele, frica, tăcerea, lașitatea și conformismul sunt numai câteva dintre acestea, iar prezența lor în text jalonează lectura făcând-o să pară, din punctul de vedere al reperelor omului de astăzi, un interesant ghid de supraviețuire într-un sistem distopic. Pe de altă parte, autenticitatea relatărilor, cu alte cuvinte, capacitatea discursului dezgolit de metafore care transmite extrem de veridic forța imaginilor, face din romanul Danielei Rațiu un fel de loc al memoriei, cu valoare de document pentru cei care au trăit atunci. Plasele de rafie, lămpile de petrol, cărțile interzise, căciulile din blană de iepure în funcție de care se stabilește în roman o ierarhie socială feminină alternativă fac parte, toate, din recuzita unui univers demult uitat.

Ultimul an cu Ceaușescu este și o epopee familială în care idealul este reprezentat de căutarea normalității. În viața eroilor, visul occidentalizării interacționează zilnic cu realitățile atroce, cu uniformizarea, dar și cu un sistem care nu se mai regăsește în cetățenii a căror viață o guvernează. Drept urmare, iminența revoltei e subliniată alegoric prin asocierea mulțimii cu "un animal înfometat de carne și de sânge". Cum este și firesc într-un asemenea context, narațiunea, menită să reflecte cât mai fidel felul tulbure în care trauma unei națiuni a interacționat cu istoria, cu regimul totalitar, pune accent pe libertatea drepturilor omului, pe epopeea tăcerii și a fricii, pe problematica înstrăinării și justifică nevoia acută a eroilor de a găsi o supapă, întâi prin ascultarea ilicită a postului de radio Europa Liberă, apoi prin revolta vădită împotriva regimului. Tonul, care merge la pas cu evenimentele, se păstrează obiectiv. El observă, înregistrează, relatează atent cel mult sugerând cu jurisprudență anumite aspecte ale faptelor investigate. Pe de altă parte, din cele relatate se pot deduce, presărate pe tot parcursul romanului și formulate discret, numeroase acuze justificate la adresa unor realități nefirești, în vreme ce oprobriul final transcrie o reacție naturală în fața unui proces care a degenerat absurd, s-a încheiat violent și a hrănit la rândul său alte culpabilități.

Cartea are o construcție circulară. Începe iarna și se încheie în același anotimp, un an mai târziu; începe cu descrierea cozii la alimente și se încheie cu ieșirea din rând, cu revolta, cu individualizarea, cu desprinderea din marele organism social opresiv și nivelator al destinelor. În acest context, "coada" este, de altfel, un admirabil personaj colectiv: "în întuneric, fețele oamenilor nu au trăsături. Suntem fantome întunecate și mișcătoare." După cum observam și adineauri, alegoriile și analogiile nu lipsesc. Astfel, în prima iarnă, după ce în Occident s-a produs dezghețul, slăbește "cuiul" care susține tabloul președintelui din sala de clasă și acesta cade pe podea, același lucru întâmplându-se și cu portretul de deasupra ghișeului de la gară. Pe de altă parte, "Iarna", capitolul cu care se deschide romanul, stă sub semnul metaforei timpului înghețat și al contrastelor; "numai la Europa Liberă se anunță reforme", capitolul următor, primăvara, marchează dezghețul, la radio este citită "scrisoarea celor șase", în vreme ce în țară tăcerea este insuportabilă, toți sunt "spectatori", "nimeni nu spune niciodată nimic". Vara însă, "se schimbă foaia... se schimbă și oamenii", "aerul e fierbinte", chiar dacă încă "ridicol și trist", în timp ce iarna lui 1989 e călduroasă: "vremea se încălzește treptat, mai ales în zonele deluroase", semn că dezghețul deja s-a produs. Finalul cărții formulează o gândire de tip relațional: după ce idealismul s-a încheiat, vechile mistificări au fost înlocuite cu noi mistificări, de data aceasta puse în slujba forței eliberatoare. Și, de altfel, e la fel de adevărat că idealul acelor vremuri, europenizarea, ar putea să constituie pentru noi cei de astăzi o realitate care s-ar putea dovedi, oricând, la fel de fragilă la rândul ei. Aducând în discuție toate aceste chestiuni, romanul Danielei Rațiu, Ultimul an cu Ceaușescu este o carte care ar trebui să ne pună pe gânduri.