nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Cafetiera

S-a trezit, ca de obicei, somnoroasă, greu, cu ochii strânși și o dorință impetuoasă de-a mai rămâne în pat, la căldură, conștientă, totodată, că dacă nu trage de ea, dacă nu se ridică-n capul oaselor, riscă să adoarmă la loc și să nu devină niciodată o persoană normală – e sătulă de ce cred ceilalți, de remarcile acuzatoare, de reacțiile compătimitoare, de privirile pe care le surprinde când explică de ce nu poate avea un job pe o perioadă mai lungă de timp, atât de sătulă încât s-a hotărât să pună punct acestor situații recurente în viața ei. De data asta vrea să păstreze locul de muncă, e potrivit nevoilor sale, atât că e situația cu trezitul care încă o mai pune în dificultate. Dar va fi bine, dacă o face imediat ce sună alarma nu mai are ce să se întâmple rău. Important e să intre într-o aplicație la o oră fixă – și foarte matinală pentru ea – și să aștepte. Nu are de-a face cu oameni (foarte important!), nu are șefi (or, cel puțin nu-i vede, iar comunicarea e atât de automatizată încât nu știe dacă dă raportul unor oameni sau unor roboți), nici termene limită, tot ce trebuie să facă este să fie online zi de zi de la 7 și să direcționeze niște cereri venite prin email dintr-o parte-n alta la departamentele de relații clienți potrivite. Totul pe un șablon, nimic complicat. De colo colo, prin intermediul câtorva clickuri și-o conexiune la net.

Timpul trece ciudat când ești năuc de somn, nici nu-și amintește când a sunat alarma, pare să fi fost demult sau deloc. Parcă-i e mai somn azi decât în alte zile, se simte de zici că nici n-a apucat să doarmă mai mult de trei ore, deși s-a culcat devreme special să nu mai sufere atât dimineața, deși și-a luat toate măsurile de precauție pentru a evita un burnout, nu acum, nu, te rog, orice numai nu burnout! Așa că trage și de data asta de ea, încă stă întinsă pe spate cu ochii strânși spunându-și deschide-i sau ridică-te, hai. Nu mai zăbovi, nu te păcăli, du-te. Și se duce. Se duce la bucătărie unde primul lucru făcut, chiar înainte de-a aprinde becul – se ghidează cu ecranul telefonului, apoi activează modul lanternă așezând mobilul pe vreun aparat de prin bucătărie cât să o vegheze, evitând, astfel, un șoc prea mare de lumină –, este să pună de cafea. Procedează la fel de fiecare dată, prima oară cafeaua, apoi restul. Folosește o cafetieră din aceea italiană, formată din 2 părți, ca o clepsidră din aluminiu, în partea de jos se pune apa, în cea de sus iese cafeaua după ce fierbe apa. Talia clepsidrei constă în mica sită unde se pune cafeaua măcinată. Dă întâi capacul la o parte să se uite dacă nu cumva a mai rămas ceva cafea de ieri.

Din cafetieră ies mai mulți gândaci negri, lucioși, nu foarte mari, cât de mărimea unei boabe de cafea. Cât de mărimea unei unghii de la degetul mic. Cât să bage-n tine o senzație de groază scârbită, dar nu să te facă s-o iei la goană urlând. Deși a trântit cafetiera imediat, gândacii au reușit deja să-i invadeze mâna pe care o zbate cu o stăpânire de sine greu de imaginat – deodată e foarte trează, s-a dus și mama somnului, tot ce vrea e să-i scuture pe toți, (într-o încercare de rațiune pură îi numără – estimează, de fapt – cu privirea, imposibil să-i mai numeri, par să fie zeci), apoi o să se ocupe și de ăia care încep să mișune prin bucătărie. Nimic nu i-ar trăda panica, doar în interior se zbate puternic, inima nu doar că i-a luat-o razna, dar simte niște raze calde-n piept, o fi că i s-a încălzit subit sângele? Creierul la fel, zvâcnește, mâna pe care i s-au urcat gândacii amorțește, poate de la atâta scuturat, dar o și furnică degetele, tot corpul îi pâlpâie, însă din exterior, dacă ai vedea-o, acest lucru e imperceptibil. Gândacii încep să se cațăre pe ea de pe jos, deja au format covor pe mocheta bucătăriei, vede târziu, într-un moment când uită de mână și privește-n jur după o mătură să-i strângă. Senzația simțită adineauri în tot corpul devine mai intensă, dar i se pune și un mare nod în gât. Încep să se audă și un fel de sunete gândăcești ciudate, deși până atunci fuseseră silențioși. Văzând invazia imposibil de oprit în stadiul la care a ajuns ar vrea să leșine, dar nu-i vine, măcar închide ochii și, de fapt, îi deschide.

Sunetele continuă, e un spam de mesaje pe WhatsApp. Mereu uită să-și închidă netul deși știe că-i scriu prietenii la ore care mai de care mai imposibile sau, hai, nu chiar, până nu demult și pentru ea, pe la 12, 1 noaptea, era abia începutul socializărilor virtuale – singurele pe care le mai suportă –, dar acum are de trezit devreme, nu mai poate sta la taclale nopțile. E abia miezul nopții, doamne, ce ușurare! Ce vis afurisit! De-asta-i și era atât de somn, chiar nu trecuseră mai mult de trei ore de când se băgase-n pat. A închis netul și s-a culcușit fericită cu gândul la cele încă cinci ore de somn rămase.

Emilia TOMA

(n. 1989), a debutat în proză în anul 2021 cu romanul O numărătoare inversă, urmat de romanul De la zero (2022). A publicat proză scurtă în publicații și antologiile, figurând și în cartea colectivă Dragostea când te doare (Editura Litera, 2022).