Fără formalități

Odată ajuns la spital i s-a părut o atmosferă atât de plăcută ,încât și-a lăsat corpul atârnat în cuierul de la intrare și a pornit direct spre morgă, ca să evite formalitățile.

​

Povestea copacului

Serile fără ploaie ne arată strălucirea soarelui, rămasă în frunzele prea obosite ca să soarbă atâta lumină. Frunze de soare. Par a fi o legiune romană care se odihnește înainte să înceapă o nouă bătălie împotriva puternicelor armate ale vântului, ale furtunii și ale nopții. Există întotdeauna învinși, prăbușiți. Noile generații de frunze tinere așteaptă gata să intre în avangardă. Și noi tot așa, imităm povestea copacului, deși multe dintre rădăcinile noaste sunt uscate și avem puțini soldați suficient de curajoși ca să trăiască numai cu Soare...

Atât de reală

Te văd în visele mele atât de reală. Adevărul se revarsă în ceea ce-mi zici, simt aerul cum îți mișcă trupul în timp ce mergi, îmi dau seama de nedumerirea ta serenă după cum privești și după cum ți-am atins brațele încordate și puternice. De asemenea, am adulmecat din gura ta vinul distilat al dorinței. De aceea, când mă trezesc, îți privesc corpul încărcat de vise, încât îmi imaginez că dacă m-ai minți sau dacă nu te-aș descoperi privind pierdută Luna sau dacă nu ai ajunge la întâlnirea pe care o avem, ar fi doar pentru că m-aș preface că dorm...

Înșelăciunea

Acel bărbat își câștiga viața înșelând lumea. Se prefăcea că e mag, iar globul lui mic nu era niciodată unde păcălitul credea că este. Cu toate acestea, într-o seară, micul glob dispăru pur și simplu din fața lui. Ajunse acasă mirat; buimăcit și obosit, se privi în oglindă și ascultă – fără să știe de unde vine – cum se rostogolea globul. Se aplecă să-l prindă și odată atins, se spulberă și vechea oglindă, cu lustrul ei de abur fosilizat.

I-au pus sechestru pe casă și i-au luat măsuța pliabilă și tot mobilierul vechi. Iar hoinarul escroc dispăru pentru totdeauna. Se spune că a crezut în farsa lui și că a murit ca să se regăsească ascuns în oglindă...

Ventrilocul

Ventrilocul lucrează în acel bar de mulți ani. Personalitatea sa puțin cam respingătoare și gravă contrasta cu umorul și carisma celei mai cunoscute dintre marionetele sale, care începuse să îmbătrânească destul de mult. I se albise părul și se gârbovise, în timp ce stăpânul ei păstra înfățișarea și tinerețea de la începuturi. Într-o seară, marioneta apăru de parcă era în comă; chipul ei de ceramică deveni violaceu, iar articulațiile de lemn ale maxilarelor se uscară și păreau degradate. Ochii ieșiți din orbite căpătară un aspect înfricoșător. Misterul deveni și mai adânc pe măsură ce se află că stăpânul marionetei era surdomut din naștere și când apăru fără viață cu brațul îndoit și palma întinsă, imitând gestul pe care îl făcea marioneta lui atunci când își termina rolul și își lua fericită adio.