Pietrele colțuroase din andezit, amestecate cu unele mai mici și gălbui, sub formă de daltă, i se rostogolesc sub tălpi, în timp ce se cațără spre calea ferată. Botul adidasului i se prinde într-un mănunchi stufos de alior crescut în pantă, prin pietriș. Își pierde echilibrul, cât pe ce să se ducă de-a berbeleacul înapoi, spre baza terasamentului. Fata, cu un pas înaintea lui, sare căprește peste pietroaie și îl înșfacă de tricou în dreptul umărului, redresându-l în ultima clipă. Continuă amândoi urcușul prin aerul cenușiu. De când au pornit spre halta dezafectată, Ceri turuie întruna despre asistenți virtuali, guru cibernetici, Siri, Alexa. Chestii care lui nu-i spun prea multe, iar acum, când încearcă să se concentreze pe aventura asta ferată, i se par ca nuca-n perete. Nu o mai vede, dar, semn că trebuie să fie undeva mai sus, țopăind deja peste șinele ruginite, o aude destul de clar. Vorbește încontinuu (cu el? cu ea însăși?) despre virtualul care intoxică realul – uite, până și vorbitul ăsta al tău mă intoxică pe mine, bolborosește el. Oamenii sunt, după ea, niște simpli "actanți" binari navigând în hățișul rețelelor. Asta poate fi o metaforă, dar Ceri nu prea metaforizează, doar "matricizează". Rețelele, la rândul lor, ar fi generate printr-un set algoritmic, care funcționează ca o conștiință virtuală universală.

— Ce-o mai lungim? i-o taie el, sătul de trăncăneală. Suntem o creație demiurgică… digitală.

— Te-ai prins! Ai de la mine doi kudos, punctează ea poznaș.

— Nu știu ce-s ăia…

El a ajuns sus de-acum. Pășește lent peste șinele corodate, dezîmbucate. Evită cu greu fierătaia scufundată în bălării.

Dimineață, canalele media au fost invadate de o știre ale cărei detalii difereau flagrant. Un link anunța un accident la metrou. Victima (decedată) era probabil șomer și avea circa 44 de ani. Altundeva se scria despre o alunecare suspectă în fața metroului, mascând (poate) o sinucidere. Bărbatul mort avea vreo 40 de ani și lucrase în construcții pe-afară – până când rămăsese pe dinafară. Din alte postări reieșea că… tânărul de 30 de ani și un pic ar fi fost împins (accidental? intenționat?) de pe peron, chiar în fața… tramvaiului 47. Sau 2. Sau 16. Or fi fost, de fapt, mai multe știri? Sau conglomerate de informații compilate automatizat dintr-o sumedenie de feed-uri, cum îi explicase Ceri la un moment dat? Dar boții nu au sarcini random, evident. Tot de la ea aflase că "targetarea" cititorului de știri este foarte personalizată și, mai nou, include un algoritm AIS (anticipatory intrusion system). Ce-o fi însemnând asta exact?

Nu merită să-și bată capul acum. Oricum, pe el îl enervează detaliile imprecise. Ce număr avea tramvaiul? Ce vârstă avea, de fapt, victima (dacă era vorba de una și aceeași persoană)? El are fix 36 de ani patru luni și două zile.

Se împiedică din nou, de data asta de un bolovan. Ea nu mai e în preajmă să-l prindă de tricou. Și nu mai vorbește. Sau n-o mai aude el. Trebuie că a trecut deja de haltă, spre pâlcul de frasini tineri. O strigă încet. Apoi, puțin mai tare:

— Ceri, cum ajung mai repede dincolo?

Niciun răspuns. În schimb, aude un șuier ascuțit (de păsărar, oare?) care crește scurt. Apoi liniște. Din spatele haltei, apusul se răspândește băltit, purpură peste cenușiu.