— Azi zâmbești, soția mea?! Ce mă bucur. Cum îți este? S-a mai încălzit puțin afară. M-au mai lăsat și picioarele astea. Acum pot să vin în fiecare zi la tine. Că ieri, off, Doamne, a fost mai greu. Și mi-a fost dor de tine. Uite ce frumos cade lumina pe chipul tău. Îți place și ție. Că zâmbești. Uite, ți-am adus o floare. Și-un măr. Un măr pe stomacul gol ține doctorul departe. Să știi. Și mai știi ce a zis Marius? Am fost la el aseară. Că mi-era cam rău. Cică să-ntrerup Betalogul și Cerebrolysinul, că dacă amețesc nu e bine.Și să iau Aspenter. Da nu-mi fac bine nici alea. Așa că de azi am refuzat să mai iau ceva. La ce bun? Vin la tine și mi-e mai bine.

Ce mai zici? Îți place floarea? Stai, s-o arunc p-asta. C-a putrezit. Cât a trecut, Doamne? Atât de mult a fost de când nu ne-am văzut? Nu cred. Să fie vreo săptămână, două? Nu mai rețin.

Știi, acum s-a încălzit afară. Și pot să vin în fiecare zi la tine. Uite ce frumos cade lumina pe chipul tău. Îți place și ție, că zâmbești.

E bine aici. Stai să mă așez puțin, că e mai greu d-acum cu vârsta asta. Nu mai sunt tânăr. Off, Doamne! Cum eram. Spirt, nu alta. Ce, mai știi dealurile alea de la Pucioasa? Pe toate mergeam. La pas, așa. Cu pălăria pe cap și mâinile la spate. Așa-mi plăcea. Și dimineața, da. După ce dădea soarele. Era roua proaspătă și mirosul ăla de natura, de ciuperci și vreascuri umede și mușchi de copac. Și nuci. Erau mulți nuci. Mă puneam sub câte unul și întindeam mâna. Culegeam nucile de zici că pentru mine au crescuseră. Le crestam cu briceagul. Aveam unul roșu. Rezistent, domne. Ce făceau ăia pe timpuri nu se compară cu chinezăriile astea de azi care se rup abia după ce le cumperi.

Dar iartă-mă dacă te plictisesc. Spune-mi de tine. Cum a fost ziua? Ceva interesant pe aici?

Știi, tocmai ce-am trecut pe Aleea Scriitorilor. Doamne ce frumos au făcut pe acolo. Au asfaltat și au curățat toate crengile rupte la furtună. Le mai știi? De dădeau în stradă. Așa. Au și spart câteva geamuri. La Anton acolo. Dar e singur, săracu’! Am zis să trec într-o zi pe-acolo. Că nu-l mai vizitează nimenea.

Copiii sunt departe. Și ce să-i faci, draga mea, așa e viața. Azi ești, mâine uită toți de tine. Dar noi ne avem pe noi. Uite ce frumoasă ești azi. Îți bate lumina așa frumos. Și zâmbești. Parcă este ceva diferit la tine azi. Ceva în bine. Ca și cum ți s-a întâmplat ceva frumos. Sau urmează? Ca atunci când am mers la Șinca, mai știi? Ce frumos. Când am luat căruța până-n sat și-am urcat prin noroiul cela. Mai știi? Și grota cum era, de zici c-au săpat-o cu lingura. Pereții de lut, gută d-asta uscată, prăfuită. Ce frumos acolo. Iar tu, muhahahah, mai știi? Nu râde, că-ți amintești. Tu de ai stat în mijlocul camerei alea mari, de ziceau că e altar și priveai spre cer. Și ai chiuit. Da, știi, nu e de râs, dar așa simt eu azi. Că te văd mai bine. Ai chiuit, dar tu ai zis că n-ai fost tu. C-ai simțit o energie care s-a coborît în tine și te cuprindea, așa. Dar ai zis că era de bine, că simțeai o pace străveche. De parcă uitaseși toate problemele. Bine, nici n-aveam noi p’atunci ce mari probleme să avem, dar ziceam și eu așa. Vorbim și noi să treacă timpul.

Off, tot am zis că vin să dau cu var aci. S-a înnegrit puțin. Ce mai trece vremea. Vin mâine cu bidineaua și rezolvăm, doar să mă țină picioarele astea și să nu mă mai supere. Că amețesc și se-nvârte pămantul cu mine. Ce urât e, off, bătrânețile mele. De ce nu le-or fi făcut mai ușoare? Că stai o viață și muncești, să strângi un ban să-ți faci și tu acolo un rost, să le faci și copiilor și nepoților, atât cât poate duce fiecare ș-apoi ajungi la pensie și te doare toate cele. De parcă nici la bătrânețe viața asta nu te lasă s-o trăiești. Să te bucuri puțin de liniște. Eu mă bucur când vin aici.

Chiar, ai văzut ce bine arăți azi? Zâmbești. Bate soarele ăsta atât de frumos pe chipul tău. Ți-e cald? Să deschid vreun geam? Sper să pot. Că nu le-am mai deschis de ceva timp. Dar lasă, să nu fie curent. Că mă trage la șale ș-apoi mă doare capul.

Acasă le-am închis de tot. Mai deschis puțin pe la bucătărie, când mai fac de mâncare. Te și aud, așa cum ziceai tu: deschide, mă’, Dorule geamul că miroase a ceapă! Și eu te ascultam. Dar după ce mâncam, că tu dormeai. Ce să faci la cinci dimineața în picioare? Eu n-aveam somn și voiam să ies pe dealuri. Și dacă te supărai, tu veneai în bucătărie și ziceai să deschid geamul. Și-l deschideam, dar după ce mâncam. Că nu e creștinește să te ridici de la masă. Putea aștepta. Plus că era cald în bucătărie. Mi-era bine. Ouăle alea fierte. Mai știi ce bune erau? De casă, ți-aduci aminte? Le aducea vară-ta de la Moțăieni. Așa-i la curte. Și eu aveam la părinți găini. Bune ouă. Cu gălbenușul portocaliu. Fără toate porcăriile astea de le bagă ăștia în ele. Atunci și găinile erau mai puțin stresate. Azi totul e diferit.

Și brânza. Ai văzut ce mizerie bagă-n magazine? Cu aracet. Îți dai seama ce mâncăm? Aracet, mă, cum de ne mai rabdă pământul? Am devenit răi. Tare răi. Nu ne mai uităm la oameni pe stradă. Chiar azi, când veneam la tine, am văzut un tinerel d-ăsta ca noi c-a căzut. I s-a făcut rău și se ținea de inimă, așa (și-i arătă). Avea fața schimonosită. Îl durea îngrozitor, mă gândesc. Și-a căzut și nimeni n-a venit să-l întrebe de sănătate, vorba aia. Cu toate telefoanele astea portabile unu n-a venit să sune la ambulanță. Filmau. Așa făceau. Stăteau cu cărămizile alea în mână și filmau și se hlizeau. Asta e viața omului, o glumă proastă la care să râdă mucoșii ăștia. Asta vrea Dumnezeu de la noi? Să ne batem joc de El și de noi?

Stai, că m-am enervat puțin. Nu-mi face bine la inimă. Să mai stau puțin jos. Și să beau o gură de apă. Ți-am adus și ție o sticlă. E de izvor. A găsit Matei zilele trecute un izvor pe lângă Cotroceni. Nu știu cum a făcut de l-a găsit. Cică pe lângă stadion, prin spate. Făceam glume de el c-a luat de la cișmea, c-o mai trece apă prin țevile alea, dar ăsta nu și nu, că e un izvor acolo. Și a băut. I-a plăcut. Apoi mi-a adus și mie. Mi-a plăcut și mie. E dulceagă puțin, zici că i-a pus zahăr. Dar sunt minerale. Că nici ăsta nu e căzut din lună. A dus o mostră la laborator, să vadă dacă e de băut. Și ce crezi, e bună. Chiar terapeutică. E plină de minerale. Ce să zic. Am luat și eu. Da’ nu-mi cade bine la stomac. Îmi vine să vărs. Și mă leșină, așa. Însă o să mai beau, daca zice omul că e bună pentru sănătate. I-a dus și lui Tudorel, medicul lui. Și-a zis c-o să se uite și ăla pe rezultate, să vadă dacă sunt bune. Sunt sigur că nu mă mințea Matei.

Ia, uite ce frumos îți șade azi. Cât de frumos bate lumina pe chipul tău. Pari mai bine. Auzi, ți-am zis de apă? Uite, am luat o sticlă de la Matei. Zice că e bună, sănătate pură. Cu minerale. I-a dat și lu doctoru’ lui. Da’, de ce-am impresia că ți-am mai zis asta?

Ptiu, iar am uitat s-aduc var să dau o mână aici. Tavanul ăsta s-a înnegrit. Dar cum, Dumnezeu, că sunt ferestrele. N-avea cum s-ajungă fumul până sus. Că doar nu e biserică. Și geamul ăsta, tu-i grijania mă-sii, s-a înțepenit. Auzi, Ileană, tu mai știi unde’am pus eu șurubelnița aia cu mâner roșu? C-am adus-o aici. Și-am pus-o pe masă, lângă vaza cu flori. Era acolo acum o lună. Naiba s-o ia. O caut eu, stai liniștită. O găsesc. Păi ce, mă face ea pe mine?

Hop-așa. Ce greu e. Cu ridicatul ăsta am probleme. Nu mă lasă genunchii ăștia, dar-ar sănătatea în ei să deie. Auzi, tu, să nu te poți mișca cum vrei? Păi ce, gata, s-a isprăvit cu viața de la o vârstă? Că dacă tot tragi pentru familie și casă, s-ai și tu un trai bun, ie-te, să vină și bătrânețea să ne taie picioarele? Nu e drept, domne, nu e! Păcatele noastre.

Dar să nu te încarc pe tine, soția mea. Azi pari mai bine. Zâmbești. Uite cum cade lumina pe fața ta. Ești mai bine.

Ia, stai că mai iau o gură de apă. C-am zis să fie la ore fixe. Că n-am voie mai mult de-un litru la două ore. Că cică nu face bine la sânge, îl diluează. Și la sânge nu-i place să fie diluat. Acum și cu pastilele de circulație, Dumnezeu cu mila, nici eu nu mai știu. Iau ce mai am prin casă. De întinerit n-am cum să întineresc, dar măcar să mai ajung până la tine și să mai fac piața. Că-mi place la piață, Mirosul ăla de verdețuri, Doamne, ce frumos. Să vezi merele alea verzi, fragede. Când aveam dantura bună ce mai pârâiau în gura mea. Cum își lăsau dulceața aia și mă bucurau teribil. Și legumele frumos aranjate pe tarabe. Adevărați gospodari. Dacă la vreunul era dezordine îi ziceam: Domne, nu așa arat-un adevărat gospodar. Păi așa și era, trebuia să fie curat la om. Cum să-ți vinzi produsele dacă la tine la tejghea e debandadă? Marfa ta are și ea nevoie să fie aranjată, pusă-n lumină, s-arate bine. Să-mi spui o poveste, să mă faci s-o cumpăr. Păi cum altfel?

Stai, că m-a luat puțin cu palpitații. Pfhiu, să mai beau un pic de apă. E și cald. S-a încălzit aici. Să trag de grilajul ăsta. Poate, poate s-o deschide. Nu mă face el pe mine.

Au, au, mi-a amorțit mâna. Beteșugul mă-sii de geam. S-a înțepenit. Să trag. Hai, pff, hai. Mă face el pe mine.

Au, ce m-a înțepat. Stai, să mai stau oleacă. Ca ceasul din bucătărie face, da, ăla de-l puneam când găteam, de cronometrează timpul. Ptiu, drăcie. Scuze, n-ar trebui să vorbesc așa urât aici, și scăpă o cruce, urmată de-un Doamne, iartă-mă!

Măi, Ileană, măi, mie mi-e cam rău. Să mai beau o gură de apă. Mai rău face și apa asta.

Tu. Ce mai faci, sacadă fiecare cuvânt, trăgând aer în piept. Zi-mi, tu, mie, ce mai faci? Stai, să mă-ntind puțin aici. Nu te supăra. Nu mai pot sta pe băncuță.

Doru se întinse pe lespedea de marmură. Un junghi puternic îi prinse inima și tresări spasmatic.

O. cât de dor. mi-a. fost de. Iar "tine"-le se auzi ca o șoaptă printre copaci. O adiere primăvăratică pătrunse în cavou, ridicând cele câteva frunze rămase din toamnă. Iar liniștea se așeza, ca mai apoi să fie perturbată de un sunet constant, ca o roată de plastic pe asfalt.

Băiețelul cu păr creț trecea prin fața cavoului, împingând roata mare albastră. O ținea de suportul de plastic, legat ca un cadru de pinioane. Iar sunetul se opri, când ochii copilului priviră spre lespedea de marmură. Două siluete translucide, luminate de-un soare puternic, se îmbrățișau în fața crucii de lemn.

— Mami, mami, vino să vezi! Uite, oamenii se ’brățișează aici! Se pup. Mami, vino.

Mama ajunse în fața ușii de fier a cavoului și privi înăuntru. În locul siluetelor văzu portretul femeii luminat de razele soarelui. Zâmbea de parc-ar trăi și se uita spre copil cu bunătate. Apoi raza de lumină-și schimbă poziția, o dată cu apusul soarelui și-un fior rece, metalic, îi cuprinseră.

Mama își luă copilul de mână, nebăgând în seamă cuvintele lui: "erau acolo, mami, erau acolo. I-am văzut!"