Cel mai important e ca personajul să fie viu, credibil, să cuprindă cât mai mult din ceea ce ne face oameni. Am oroare de personaje-șablon, simple păpuși de paie menite să exprime o idee, să personifice o trăsătură dominantă de caracter. Cu cât intră mai multă viață într-un personaj, cu atât e mai reușit. De asta e atât de complicat să creezi personaje mari, pentru că în câteva zeci/sute de pagini trebuie să zidești o viață.

Cred că cel mai reușit personaj este Alexandru Gava, din ''Gava nebunul'', cel de-al doilea roman, nepublicat încă. M-am folosit ca punct de plecare de experiențele proprii, din anii copilăriei. Asta e baza personajului, rădăcina din care își trage seva. Romanul nu e o autobiografie, nici măcar romanțată, pentru că, pe tulpină am altoit alte experiențe de viață, alte gânduri, alte idei... Am tăiat o cale și am prăvălit asupra ei pietrele pe care personajul să se urce ca să fie mai mult decât ar fi rămas pe drumul inițial. Ca orice altoi, îndrăznesc să cred că roadele pomului astfel creat sunt mai bune decât cele pe care natura ni le-ar fi dăruit.

Mă feresc de modele, am doar personaje care îmi plac. Aici îi menționez pe prințul Hangerli, din ''Bietul Ioanide'' de George Călinescu și pe Perhan din ''Vremea țiganilor'', capodopera lui Kusturica. Pe lângă aceștia, am o profundă admirație, amestecată cu frică, pentru Anton Chigurh din ''No country for old men'' al lui Cormac McCarthy. Personajul acesta mi se pare cea mai bună întruchipare a răului în literatura modernă.