nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

O probă de imaginar

George Cosmin Bors, Neil McGregor, Daniela Toader, Brunno Livadaru, Hristina Frangos, Catalina Hasotti, Iulian Lucian Maidanuc, Monica Aldea, Mircea Cărbunaru, Ana Ionesei, Teodora Balan, Gabriela Rus, Adriana Guiman, Nicoleta Nasar, Călin R. Ciprian, Ghitescu Florentina, Adrian Badea, Georgiana Gabriela Fodor, Mira Wolf

Noua literatură. Flash

Nr. 178bis / 89 (serie nouă) / 2 octombrie, 2023

George Cosmin Bors

Nicu mi-a zis că mă înșeli. El mi-a zis și de castan. Cică să mă urc tocmai în vârf și să te aștept, numai așa aveam să mă conving. Mie mi-a fost teamă, însă, și m-am oprit pe o cracă mai groasă unde am fumat ore întregi. Fumul se ridica albastru în văzduh. Se înserase și era frumos. Mai bine rămâneam în copac când am auzit primele zgomote, dar parcă necuratul îmi întindea zahăr cu lingurița, așa că am coborât. Tu erai pe o pătură câțiva metri mai încolo, prinsă în frenezia dragostei. Țineai bărbia pe umărul lui gol și gemeai. Ai făcut ochii mari când m-ai văzut, dar ai continuat să gemi. Stăteam și mă uitam la voi ca la un act artistic. E un accident, mi-ai zis printre suspine, o simplă aventură scăpată de sub control. Bărbatul nici măcar nu s-a întors, a rămas cu spatele spre mine. Îi vedeam urmele unghiilor tale pe piele. Te iubesc, mi-ai zis, cutremurată de fior, te iubesc numai pe tine. M-am răsucit și am luat-o liniștit spre casă.


Neil McGregor

Înălțare

În Valea Zidurilor Cenușii soarele râsare odată cu lumina și apune după ea.

Pe fundul Văii răsărim noi, întâi ca niște muguri, ca niște mogâldețe cu irizații verzui, fără aripi și fără gândul zborului. Vegetăm acolo, între lumină și întuneric, până când inima începe să se învârtă invers zilei și invers nopții, în lanurile de caprifoi. Sărim ca niște căprițe, ne aruncăm din pală de vânt în pală de vânt, cei mai nevolnici se ajută de norișori mici, pufoși, albaștri și tindem spre Marginea Văii Zidurilor Cenușii. E scris în sângele nostru să ne cățărăm, e scris până și pe scrijeliturile din Zid.

Cei cărora inima le arată văzduhul, cărora li se îndreaptă spinarea și li se alungesc simțurile dincolo de blana neagră si de Des Căldurosul Fir de Păr, aceia văd mai departe și arată Drumul spre Ridicare. Primul ajuns țipă Întâiul Strigăt, din fundul gâtului, gutural și nemaiîntâlnit, și arată spre Tapirul de Aer.

În acel moment toți încremenim preț de două-trei raze de lumină și știm că suntem pe drumul cel bun al Înălțării. Știm ca Valea Zidurilor Cenușii se termină și că urmează drumul cel mai anevoios al călătoriei: trebuie să mergem pe Muchia Văii pentru toată viața și doar cei cărora inima li se învârte continuu ajung să vadă maiestuoasele Frunze Albastre cu Pețiol Veșnic.

Pot să vă spun, fiindcă eu sunt Primul Strigăt, cum se termină toate călătoriile.

Dar unde mai e frumusețea fiecărei frunze dacă știi mereu cum moare?


Daniela Toader

De când te-ai dus, viața mea a devenit o aglomerație de frunze pe care le adun cu fărașul în fiecare dimineață și le arunc peste frunzele îngrămădite acolo ieri, și alaltăieri, și așa se adună zile de frunze, săptămâni și luni întregi de frunze, au căpătat o semnificație ascunsă în viața mea aceste frunze, sunt momente în care îmi vine să mă arunc acolo, în forma aceea fără formă, și să putrezesc încet, cu ochii larg deschiși, să devin de-un albastru bolnăvicios, să nu-mi pese de mirosul acela greu care-mi usucă visele, să nu îmi mai doresc nimic, nici măcar să te aduc înapoi nu îmi mai doresc, în definitiv, îmi spun în acele momente, în definitiv tu ai rămas acolo, în inima mea transformată în piatră, indiferent de cât m-aș încăpățâna eu să nu cred că aceste fenomene nu există, tu continui să pășești odată cu mine, să mă trezești în toiul nopții și să-mi spui că totul va fi bine, că e doar o etapă dintr-un lung șir de întâmplări care a început fără ca nimeni să-l premediteze, și eu continui să-mi beau cafeaua în fiecare dimineață cu privirea din ce în ce mai albastră lipită de mormanul de frunze pe care n-am reușit încă să le adun, sunt zile în care refuz să cred că mistrețul cu față de arici a existat vreodată și tu ai vrut să îl eviți.


Brunno Livadaru

Evola

Ulmalii se cățărau cu agilitate în Pameo. Deși Evola îi văduvise de calitățile necesare pentru o astfel de ascensiune, cu pași mărunți și măsurați urcau fără nicio teamă de pe o creangă pe alta, până sus pe cea din urmă ramură, unde mugurii copți de lumina zilei stăteau gata, gata să pocnească fermentând necontenit sub paturi fragede de celuloză fibroasă, seva dulce. "Numai de ar reuși să-l coboare la timp pe acest inconștient Ulmal", gândi MO. Nu dorea să stea în calea Evolei, cu atât mai mult atunci când fără de știre se punea pe modelat întregul relief. Mai întâi, o privise cum frământa între coapsele ei o scurtă dar intensă furtună de praf si roci, ca mai apoi numai decât să o catapulteze în văzduh, lăsând-o să cadă sub forma unei pâlnii imense strangulate spre sol. O clepsidră pe jumătate invizibilă, din care avea în curând să se nască un munte. După ce își recăpăta răsuflarea, alunga cu gesturi grăbite de pe genunchiul lui tociți, teama firavă ce se aciuase ca într-o fortăreață în fața unei toane capricioase, pornită ca din senin de Evola. Și chiar dacă-i zărise zbuciumul din timp, și de foarte departe, tot nu putea fi în stare să oprească zămislirea sentimentului de primejdie. Nu doar el, ci până și Ulmalul privea uluit grozăvia ce se întruchipa în fața ochilor, brusc se trezi șuierând uimit, și cumva, poate dintr-un reflex condiționat, de parcă gestul ce imita furtuna, pornit de această dată din țuguiatul buzelor, nu ar fi fost îndeajuns, rosti cu și mai mare uimire: "Slavă ție, Evola!"


Hristina Frangos

Lecția de interpretare vizuală

" — Spune-mi..."

Ochii li se se plimbă pe imagine, dar mâinile nu li se desprind de pe pielea celuilalt, ci cutreieră cu o delicioasă lentoare le-a lungul și de-a latul trupurilor lor, două împărății catifelate.

"Ea era o scroafă albă ca zăpada cu copite de sidef", murmură ea ironic. "Avea o minte neliniștită ca un vierme într-un măr. Sufletul îi era negru precum zemurile noroaielor în care se zvârcolea după căderea nopții, grohăind în surdină." Limba i se lipea de cerul gurii ca un val de atlas roșu. "Însă zorii o găseau curată și spălată visând un singur vis: să devină crin. Acum tu", spune ea cu gura susurând în urechile lui ascunse între plete.

"El era în mintea ei și împrejurul ei", spune trăgând-o deasupra. "Era demonul ei și protectorul ei, așadar imagină o lume albastră în care ea ar putea sa înflorească și să-și piarda mințile."

"În aparență doar, ea rămânea lipită de vârful vegetal, mincinoasă, duhnind a porc", chicotește ea cu râs mic și dinții mici îi mușcă lui firele din sprânceana dreaptă. "Nu trăgeau albinele spre ea, doar muște mari și grase".

" — Atunci, din iubire pentru ea", șoptește el în timp ce-i îndepărtează cămașa de pe umeri", el se prefăcu într-un lujer negru de plantă carnivoră și înflori sălbatic duhnind îngrozitor. Toate muștele îl năpădiră, iar el le prinse în floarea lipicioasă. Le digera sârguincios în timp ce ochii i se scurgeau după strălucirea ei porcină care se legăna între frunzele albastre."

Ea râde plin, fermecător, își desfăcea părul din strânsoare și cu mâinile în spate căută cuvertura grea cu ciucuri.

"— Ea își admira cărnurile învolburate de argint și se legăna în vârful lumii care părea de aur. Însă negrul făpturii lui îi amintea de noroiul răcoros, desfătator în care se lăsa să alunece noaptea, iar dorul de el îi taie orice chef să mai fie crinul alb." Glasul ei scade în intensitate, căldura lor crește, răsuflările li se rătăcesc dintr-o gură în alta.

" — El era pregătit s-o ispitească, își desface pieptul, așadar, și îi arată adevărată lui față".

" — Ea e îngrozită de gândul că el s-ar pierde, auriu, în auriul cerului, și-l revendică pe cel negru, carnivor, letal, aruncându-se în capcana florii puturoase".

Ea trage cu putere pătura grea, opacă peste amândoi. Se prăbușesc în întunericul dorinței lor în timp ce imaginea rămâne la lumină, în albumul cu foi veline. Un fir de aer face sa tremure ușor frunzele albastre.


Cătălina Hasotti

Mă urc în vrejul vieții și mă transform în frunze. Mână stângă și picioarele mi se fac tije, apoi ramuri. Cu mâna dreaptă hrănesc acea ființă luminoasă, de culoare opalină, care mă ajută să aflu ce este ascuns în mine. Mă ajută să-l aflu pe Celălalt. Structura asta de un alb luminos este ca un al treilea ochi. Și e pentru prima oară când mă simt fericit, pentru că știu că nu voi mai fi negru și urât. Voi fi o creatură minunată, cu un chip frumos. Voi fi poate o frunză, o ramură, un vrej, un copac.

Ființa asta fabuloasă îmi dă puteri creatoare. Cum să nu o hrănesc? Știu că ea mă va îndrepta spre divinitate. Acesta e doar începutul drumului...


Iulian Lucian Maidanuc

E clar, ăștia se țin scai de mine. Cum naiba mai scap de ei? Aceiași, mereu: fantoma neagră cu inimă de țap verde și chip de frunze roșii, hrănind-o cu picături albastre de rouă înveninată pe fantoma albă cu chip de tapir, carapace de țestoasă și coada înfrunzită. Amândoi cocoțati pe lăstarul fantasmei cu frunze albastre, neverosimil de albastre.

Un ageamiu în domeniul fantasmelor cu frunze albastre, neverosimil de albastre, ar putea crede că este vorba despre o fantomă albă cu chip de mistreț înșeuat, cu coada prinsă-n frunze. Dar cine a mai văzut un mistreț fără colți care să emane atâta încredere în soartă în timp ce gustă roua înveninată primită de la fantoma neagră cu inimă de țap verde și chip de frunze roșii? Asa că nu este niciun dubiu: este un tapir, o caricatură de elefant, de la care are doar un început de trompă. Foarte scurtă, ea ar putea părea doar un rât alungit psihedelic, dar este tot ce are nevoie pentru a savura picăturile albastre de rouă înveninată.

Iar din lăstarul fantasmei cu frunze albastre, neverosimil de albastre, s-a desprins o frunză ce plutește pulsând, tot mai sângerie. Sau poate că s-a desprins dintre frunzele din coada fantomei albe cu chip de tapir, carapace de țestoasă și coada înfrunzită? Înseamnă că se petrece ceva foarte curios, din moment ce frunza care plutește pulsând, tot mai sângerie, are deja capul fantomei negre cu inimă de țap verde și chip de frunze roșii.

Ar putea fi ceva similar cu diviziunea celulară la euglena verde, pentru că orice specialist în domeniul fantasmelor cu frunze albastre, neverosimil de albastre, știe că o fantasmă are cel puțin trei manifestări: una albastră, una neagră și una albă. Iar cea neagră o hrănește pe cea albă, cu picături albastre de rouă înveninată.

Și toate acestea se întâmplă într-o vale înaltă și îngustă prin care rațiunea nu a mai reușit să treacă, așa că un fluture verde cu trup de frunză s-a răsculat și a germinat lăstarul fantasmei cu frunze albastre, neverosimil de albastre.


Monica Aldea

La bonne décision

Clara privea secătuită de energie urmele petrecerii de aniversare. 35 și pentru ultima dată promisiunea că aceasta a fost ultima zi sărbătorită "cu public".

Se întinse după cheile mașinii și dădu cu ochii de cadoul de la Madleine, singurul rămas nedesfăcut. Ce-o mai fi de data aceasta?

Deși o oboseală cronică o îndemna să plece spre casă, se hotărî să rupă hârtia cadoului. Scoase tabloul, îl așeză pe masă în fața sa și citi conținutul cochetului cartonaș atașat: "Très chère, voilà l'histoire de ta vie. Je n'ai pas pu m'en empêcher. Je t'embrasse. Madeleine! "

Primul impuls fu să-l ia cu ea și să nu-și mai bată capul. Excentrica sa prietenă o surprindea mereu cu daruri insolite. Și totuși...A duse mai aproape o sticlă de șampanie scumpă - Henri de Verlaine - oricum era păcat să se irosească, și se instală într-un fotoliu să-și "descifreze" viața.

Ia să vedem cum m-a văzut artistul... .

Și deodată fața Clarei se lumină a înțelegere - totul era mai limpede decât ea însăși ar fi putut exprima (cochetase la rândul ei 3 ani cu pictura).

Planta asta aparent viguroasă, și totuși atât de fragilă, era chiar existența de care se agățase nu o dată cu disperare. Doar sufletul ei de aur, cum îi spunea bunica, îl purta deschis, la vedere-de aici sfâșierea, suferința. Frunzele de pe chip îi mascaseră adesea tristețea și neputința. Despre Costas mereu s-a spus că-i mănâncă din palmă - realitatea e că îi zdrobise sub greutatea lui bună parte din visuri. "A ajuns în vârf datorită mie", gândi ea, ba chiar a pus stăpânire pe 2 frunze mai tinere, cât de clar văd totul acum! Dar nu-l voi lăsa să mă acapareze. Am să mă scutur eu din rădăcini! Va trebui să învăț să trăiesc dincolo de el, ca această frunză independentă ce s-a desprins deja și crește, nestingherită, singură.

Buna Madleine! - zâmbi ea, a pus în imagini ce nu s-ar fi putut rosti în cuvinte! Tu mi-ai deschis ochii!

O nouă Clara ieși pe ușă. Și aceasta știa exact locul din salon unde va atârna tabloul. Schimbarea începuse!


Mircea Cărbunaru

Iarba

Diavolul fusese prins în Valea Osândei Eterne și căuta un moment propice să se cațăre pe lujerul Ierbii Sacre, să poată ieși în lume. Voia libertate, dar se temea, căci nu știa cât de mari sunt puterile plantei care mirosea a salvie sfântă și avea culoare albastră. Umbra ei era puternică, iar vârful se pierdea departe, în cele nouă ceruri puse unul peste altul.

Ispititorul se-nvârtea în jurul plantei, încercând să găsească o cale de scăpare, dar se lovea mereu de o neîncredere ce-i prinsese, parcă, voința într-un clește de fier. Ce păcat minunat ar fi fost Îndoiala și cât de ușor îl ținea captiv numai prin propria-i lipsă de voință.

Poate că era mai bine să aștepte și, în tot acest timp, să asculte și să vadă, încercând să învețe din lucrurile simple din jur, până când calea spre libertate s-ar fi arătat singură.

Nu degeaba se spunea că diavolul se găsea mereu ascuns în detalii. S-a așezat lângă tulpina Ierbii observând cu atenție. Până când a zărit furnicile. Stropi negri vii grăbiți să urce pe trunchiul verticilar al plantei. Un convoi plin de stăruință sisifică, către o țintă necunoscută.

Și-a prins membrele păroase de trupul Ierbii Sacre, croindu-și drum spre vârf. Sub el șirul de furnici urca grăbit, ignorându-l. Libertatea era aproape. Încă un nod și încă o frunză, însă picioarele i se afundau în trunchiul plantei, de parcă ar fi fost una cu ființa ei. A mai urcat până s-a prins ca o insectă nevolnică în seva lipicioasă a unei plante carnivore. Deasupra se vedea capătul, dar nu-l mai putea ajunge. Furnicarul sacru stătea în vârf, la fel și Dumnezeu.


Ana Ionesei

Am făcut o ultimă încercare. De astă dată, poțiunea mi-ar fi putut fi fatală. Nu aveam de ales, trebuia să aflu cine am fost pentru a ști cine sunt, și mai ales, dacă voi deveni altcineva sau altceva. Trebuia să ajung în centrul meu, trebuia să visez din nou. Am băut întreaga cupă și am așteptat somnul. Visul a fost limpede și mi l-am amintit în amănunțime.

Eram o maimuță neagră și urcam pe o Begonia Pavonina. Aveam o căprioară bălaie pictată pe piept. În loc de cap, o bilă de puf negru pe un gât scurt și striat. În loc de chip, o cruce din frunze purpurii. Cu laba stângă mă sprijineam de tulpina plantei, iar cu dreapta hrăneam un pui de elefant alb. Chiar el era, micul Buddha înainte de-a dobândi formă umană. Legenda spune că regina Maya a visat un elefant alb, care a dispărut în pântecele ei, ca mai apoi să dea naștere prințului Siddhartha.

Prima frunză ofilită a begoniei începuse să plutească în aer, iar din tija ei începea să crească o bilă de puf negru. Elefantul trebuia să mănânce praful de begonie înainte ca frunza ofilită să fie înghițită de vârtej. În depărtare, stâncile vuiau. Vulcanul avea să se reverse iar. Cunoșteam cântecul sălbatic al naturii, nu era prima mea reîncarnare.

Pe urmă trebuia să redevin căprioară și să hrănesc elefantul alb cu frunze roșii, mai înainte ca frunza ofilită de begonie cu bila de puf auriu să dispară în vulcan.

Nu e nimic complicat pentru ochiul interior, organul fantasmatic. Visăm adeseori întreg ritualul de trecere de la o existență la alta, dar fie nu ne amintim visul, fie nu vrem să medităm la el. Prințul Siddhartha abia așteaptă să îndrăznim să-l hrănim. Sufletul nostru călător posedă acele structuri miraculoase numite iridoplaste, întocmai ca Begonia Pavonina. Pentru a supraviețui în locuri întunecate, Begonia Pavonina absoarbe lumina roșie-verzuie. Dacă o privești din unghiul potrivit și există o sursă de lumină în preajmă, frunzele ei reflectă un albastru irizat. Orice am fi, plante, pomi sau oameni, adunăm culori, sunete, parfumuri și ne jucăm cu ele, până la ultima reîncarnare. Chiar dacă traversăm ținuturi obscure, sufletul nostru posedă rezerve magice. Sufletul nostru este capabil să-și inventeze culorile, ba chiar să-și prezică întruparea. Dacă facem efortul de a ne desprinde de tot ce este pământesc, dacă ne îngăduim să visăm și ne tălmăcim corect visele, aflăm cine suntem și deprindem arta zborului în nevăzut. Firește, unele suflete sunt oarbe, deși au primit destule iridoplaste. Asemenea suflete resping cu tărie invizibilul, adică tocmai ceea ce ne promite eternitatea, iar iridoplastele lor se dizolvă încetul cu încetul în coșmaruri. Sufletele oarbe nu vor să viseze, nu-și amintesc aproape deloc visele și nu cred decât în lucrurile palpabile. Nefericite suflete, splendorile atâtor lumi le rămân interzise. Sufletele înțelepte însă își cunosc harul, stăpânindu-l exemplar. Vă spun un secret: sufletele dotate cu iridoplaste nu au rădăcini ca orice plantă sau arbore. Rădăcinile noastre sunt sunt două frunze verzi, cu miezul luminos. La ultima reîncarnare, frunzele încep să se ridice în aer, semn că sufletul își va afla în curând pacea.


Teodora Balan

Umbra marelui eu

Ai gustat vreodată din otrava propriului tău eu? Te-ai hrănit vreodată cu propria ură, pe care ai sădit-o în adâncurile tale? Din sămânța conștiinței a crescut tulpina de care ai prins cu sârguință și cu grijă frunză cu frunză astfel încât să nu cadă niciuna. Și tu ai crezut în puterea ta de a le păstra pe toate albastre, așa-i? Cu cât tulpina s-a înălțat și frunzele s-au înmulțit, cu atât ai uitat că în spatele virtuților, care făceau frunzele să strălucească, se ascundeau cele mai otrăvitoare și vicioase gânduri. Nu te-ai mai uitat în jos, ai privit doar frunzele, pe care le țineai stâns și care urmau să devină parte din întreg. Ai văzut prea târziu că otrava s-a extins de la o frunză la alta, că din tulpina conștiinței a luat naștere, în locul florilor de speranță, umbra întunecată a urii și a suferinței. Acum e prea târziu să mai faci ceva. Deja te hrănește cu otravă, iar frunzele, pe care urma să le prinzi de tulpină, se ofilesc și cad. Tot ce vei prinde de ea de acum încolo va fi pătat de otrava neagră a conștiinței tale.


Gabriela Rus

Somn negru, vis lucid

"Pădurea mea e fermecată, știi. Ți-am mai povestit. Sub copacul cu frunze de sticlă sunt ierburi magice aducătoare de vise lucide. Mă urc în copac și de acolo văd totul, știu totul. Te văd și pe tine. Cum te-am văzut azi-noapte. Ai venit la mine în cameră. Erai neagră și aveai ochii goi.“

"Ești sigură că eram eu?“

"Numai tu te uiți așa la mine, de parcă ai vrea să îmi scoți sufletul ți să îl înghiți. Ba, cred că l-ai și înghițit deja.“

"Dacă e așa, de ce crezi că aș mai fi venit aseară la tine?“

"Poate că am mai multe suflete. Copacul îmi dă mereu unul nou, curat. Tu vii și mă hrănești cu otravă, ca eu să dorm un somn negru. Și apoi îmi înghiți sufletul.“

"Nu se poate să fi fost eu. Aseară am fost la teatru, apoi acasă cu familia. Descrie ființa aceasta care vine la tine.“

"Mă cunoaște. Vreau să mă ascund de ea, dar nu pot, îngheț când apare. O privesc și nu îi văd chipul, doar ochii. Prin ochi intră și apoi îmi rupe sufletul din piept. Da, poate că nu ești tu.“

"Pentru azi am terminat. Infirmiera te va conduce înapoi în camera ta. Va trebui să ajustăm medicația.“


Adriana Guiman

M-a invitat în casă. Invitat e mult spus. Mi-a apucat brațul și a început să tragă cu putere, nefiind conștient de faptul că al său trup mic și firav nu putea mișca atât de ușor un corp ca al meu, așa slăbit cum era el de o dietă Duncan ținută mai mult decât prevedeau regulile.

Părea foarte drăguț, nu înțelegeam de unde vine, dar părea grăbit. Ușor transparent, spre alb mai mult decât spre orice altă culoare și clar din altă lume - poate spiriduș. Și-ar fi dorit să fie elefant, dar nu-l ajuta mărimea - poate doar forma. Mi-am uitat companionul uman în stradă și am intrat în pas alert în casa albastră pe lângă care treceam zilnic în drum spre metrou, urmând acea ființă neliniștită. Era o casă părăsită cu geamurile baricadate de scânduri care lăsau câteva fire de lumină să pătrundă pentru a lumina praful și mobila acoperită cu pânze mari albe - obișnuitul clișeu. Nu mi-a dat prea mult timp să mă mir de ce era în jur și într-un mod chiar nepoliticos mă trăgea spre o ușă închisă. S-a oprit în fața ei și s-a uitat pe gaura cheii arătându-mi pașii pe care trebuia să-i urmez. După care a trecut prin ușa, așa ca o fantomă și m-a lăsat singură. Am încercat ușa inițial și așa cum era de așteptat, era încuiată. M-am uitat pe gaura cheii - elefănțelul părea foarte mândru de acțiunile sale și îmi arunca din când în când câte o privire în timp ce adăuga un praf albastru într-o linguriță care părea să hrănească o ființă dintr-o ființă.

Și atunci m-am panicat, mi s-a făcut greață, am vomitat mult până și ultimele amintiri pe care le aveam despre casa albastră. Suprapus cu starea de rahat pe care o aveam mă trecea un ciudat sentiment de bucurie pentru că nu am dat banii degeaba pe acea ședință, așa cum mă acuza bărbată-miu. Îl vedeam și pe el lângă vărsându-și mațele într-un lighean și surprinzător voma avea culoarea albastră, conținea niște frunze și niște bucăți de piele acoperite de un păr negru. El a negat că s-ar fi desprins vreun moment de realitate spunând că i s-a făcut greață de la ceaiul acela albastru. Efectul așteptat a întârziat să apară, marile revelații despre relația dintre noi au rămas invizibile atât în realitate cât și în imaginar, vedeniile netraductibile și deși întârziat, divorțul s-a întâmplat. Amuzante erau momentele când era întrebat de ce are degetul mic albastru și el nega cu încrâncenare dând vina pe lumină, pe umbră, zdrobind existența oricărei explicații neștiințifice. Dacă întâlniți întâmplător pe stradă un om cu degetul mic albastru să știți că e fostul meu soț.


Nicoleta Nasar

Noi două

Iubita mea are părul verde. Câteodată, dimineața, când nimic nu ne tulbură liniștea, își ia tâmplele în palme. Mâinile ei iau atunci forma unor pereți drepți, colțuroși, dincolo de care nici privirile și nici gândurile mele nu pot trece.

Atunci se strâmbă și ziua, se încovoaie, devine apăsătoare și petale pufoase, moarte, de nori se lasă grele peste noi.

O iau în brațe, o îndepărtez de la fereastra care o întristează mereu, spune-mi, iubita mea, ce culoare ți-a întunecat gândul? Care zi e altă zi și niciodată altfel?

Îi mângâi părul, îl despletesc de frunzele uitării, mari și albastre ca un orizont dincolo de care nu te mai vezi și îmi agăț floarea în cui. Floarea mea e frumos mirositoare, i se spune Floarea Caprei, țopăie și se învârte de nebună și o face să râdă, piei, drace, zic dojenitor, nu mai hrăni elefantul alb cu speranțe deșarte.

Atunci iubita mea se cuibărește în mine, cu inima căuș în palme și adoarme fericită, între două bătăi și o zbatere.


Călin R. Ciprian

Calul de junglă

Mama mi-a dăruit lumina pe rogojina familiei, după obicei, înconjurată de femeile casei, gândi Gerson în timp ce-și scria poemul. N-am vrut să vin, de parcă aș mai fi adăstat în legănarea pântecului din care am încolțit. Abuela știa ce era de făcut și nu am fost eu prima rază de soare pe care a încredințat-o brațelor familiei. Sfânta le-a învățat, când a uscat pelincuța Mântuitorului pe frunzele de acuyo. Tot ele știu s-adune strop cu strop lacrimile plantei.

cufărul cerului oglindea fața pamântului

vis tăcut și gol

în corzile întinse ale întunericului, nimic nu se mișca

mlădiindu-se în liniște, apa îmbrățișa pieptul întregului cer

mărginirea se înstăpâni în mine când, în ploaie, stropii se lepădară de ei înșiși

ca ardere în mirarea teurgică

pe urmele tălpilor tale s-au strâns lepidoptere

întrupând clipirea ochiului tău

Tío m-a strâns la piept, m-a ridicat deasupra capului și mi-a șoptit la ureche vorbele făcătorilor de oameni:

"scâncetul lui, îl dau așezământului, trupul,

celor patru, ale lumii, fața lui, spre răsăriș, scăpătișul să îi stea la spate.

stânga mea, cu degetele dezlipite se întinde spre scăpătat, iar drepta caută miaza

centrul meu e inima, după cum brațele crucii se unesc pentru a forma inima ei

mă întind deasupra zariștei, cautând poala cerului și grăiesc lumii."

După ce strâng lacrimile, licoare de acuyo, las mujeres que conocen îi verifică tăria dându-i-o unui niguanchan să o bea. Dacă "cash-i-tzimin" se întinde necutremurat la picioarele femeilor, cea care poartă raza de soare va naște ușor.

Mama m-a îndrăgit și m-a crescut să iubesc femeia. Poate nu o să termin poemul, dar nu mai contează. Azi ne întâlnim pentru cina de familie. Tío a făcut pescuirea maravillosa a lunii Aprilie. Un playero auténtico, dar unul aparte între cholos campesinos, pentru că numai el știe sălbăticia în care trebuie să crească sabalo pipon. Doar el știe despre gătirea hranei pentru peștele visător. Hrănindu-l în tot timpul sezonului cu frunze de acuyo, Tío l-a făcut să ajungă în Aprilie, de Sărbătoarea Luminii, pe masa familiei. Ne împărtășim cu el și devenim Noi, Întâii Oameni.

- "Mi niño, mi luz!"

- "Abuela!"

- "¿Dónde están mis rayos de sol"

Poate au citit chipul meu ... Am văzut-o și pe mama cum a rămas împietrită și mă privea mirată din pridvor și parcă-și pierduse puterile.

- "No, mi hijo no, no." am auzit-o pe Abuela, în timp ce îmbrățișa aerul, ducându-și palmele la piept.

- "L-a lepădat, Abuela, pentru că nu l-a mai vrut. Aveam pregătită licoarea de acuyo pentru soroc, așa cum ne-ai învățat ..."

- "Tío, îl voi reda pământului la rădăcina unui acuyo, învață-mă să-mi cânt durerea:

mărginirea se înstăpâni în mine când, în ploaie, stropii se lepădară de ei înșiși

ca ardere în mirarea teurgică.

pe urmele tălpilor tale s-au strâns lepidoptere

întrupând cliprea ochiului tău.


Ghitescu Florentina

Întâlnire

Vedeți o prințesă? Și un prinț?

Este foarte clar, prințesa îi dă un sărut condensat sub forma unei poțiuni magice elefantului alb care e în locul broscoiului care este deja perimat, și pentru că prințesa a găsit trifoiul cu patru foi, elefantul/broscoiul se va transforma în prințul mult visat și de unde toată viața prințesei de până acum era haotică, deodată devine un univers ordonat cu reguli clare, ale iubirii, bunătății și empatiei.

Se pare că mai avem de lucrat pe tema divorțului. Cum stați cu întâlnirile de pe site-urile matrimoniale?

Până acum broscoi fără potențial. Nici urmă de elefant alb, chiar și hidos.


Adrian Badea

Boala amorului

Chair dacă omul ar vorbi toate limbile pământului și, nu doar atât, ci și limbile îngerești, fără dragoste nimic nu este. Și toate tainele omenirii de le-ar cunoaște, și de ar avea atâta credință încât, în timp ce se roagă, să se înalțe la cer, iar dragoste nu are, nimic nu este. Omul e făcut să fie bolnav de iubire. El se naște din iubire și moare în iubire. Arthur asemeni fiecărui muritor este bolnav de iubire, bolnav după iubirea dintre el și muza sa, Rosalie.

În timp ce stătea singur, savurând liniștea biroului său departe de parfumul tumultos al străzii, simți că o iubește cu adevărat. Mâna lui luă o carte cu o copertă ciudată, în care o siluetă stătea cocoțată pe câteva frunze albăstrui și, asemeni unui inchizitor începu să chinuie cu pana paginile albe de la început, lăsând în urmă doar sângele albastru de cerneală:

Marți seara, miezul nopții,

1 septembrie 1847

Dragostea mea,

O iubire ca aceea pe care mi-ai inspirat-o, o credeam în același timp himerică și interzisă; interzisă, ca tot ceea ce trebuie în cele din urmă să triumfe. Fiecare cuvânt scris mă duce mai aproape de buzele tale, fiecare carte din biblioteca mea pare să-mi vorbească despre tine. Din după-amiază aceea fatidică, nu m-am gândit decât la tine. La tine izolată printre umbre, între acei pereți fără viață, fără poezie, fără iubire. Doar iubirea contează în această lume. Iar iubirea e ca vântul, ne va duce departe.

Am vrut doar să-ți mai trimit un sărut înainte de culcare, să-ți spun că te iubesc. Un sărut rapid, cum ști prea bine, unul din acelea de care povestește Aristotel, încă unul, și încă unul, iar apoi, sub bărbia ta, în acel loc pe care îl ador pe pielea ta moale, pe pieptul tău, în locul unde-mi așez inima.

Te iubesc...

Arthur.

Aproape în fiecare minut, Arthur dedică ore întregi scrierii de scrisori lungi, declarații de dragoste, care îi agravează maladia iubirii. Stătea la biroul său, cu privirea pierdută pe fereastră, până târziu în noapte între instrumentele torturi scrisului. Numai micul ceas deșteptător se auzea ticăind în încăpere, iar aerul rece al nopții cântă asemeni unor marinari trăgând ancora ca să plece odată cu venirea fluxului.

Primele raze de lumină, care se filtrau prin ferestre, dansau haotic pe podea. Negriella, felina sa cu blana neagră asemeni unui corb și o pată albă pe piept, ce arată ca o lavalieră din cea mai fină dantelă, i se așeză în poală și începu să toarcă. În fiecare dimineață, Negriella avea acest tabiet, parcă dorind să-i amelioreze boala amorului.

Un nod în gât îi stăruia o durere ușoară, călduță și chiar lichidă care pentru alții s-ar fi transformat în lacrimi, dar pentru el, s-au transformat în slove, în lacrimi literare vărsate în hârtia răbdurie de pe masă. În lacrimile sale, Arthur îi spune muzei sale, în tonuri melancolice și fraze de viers cu foc, cât este ea de dulce și de senzuală și cât de bolnav este el și de obosit, iar în sufletul său se dezlănțuie o mare neliniște care-l împing spre tărâmuri necunoscute ființei umane, departe-departe, acolo unde în mirosul florilor de colț și frunzelor de smochin cântă chipuri angelice, dar el este înlănțuit... .

Cu trupul istovit de chinul scrisului, Arthur plecă cu pași mici și târșiți către dormitor. Se așază în pat și își lăsă mintea să cadă pradă imaginației. Își imagină a sa muză cum stă culcată alături de el, cu capul pe pernele albe, cu gura dulce întredeschisă, cu mâinile, acele mâini făurite de ființe nepământene, cu vinișoare de un albastru delicat, ce îl strâng atât de tare, astfel încât îl sufocă, în jocul lor romantic, care pare mai mult un ritual al plăcerii. Apoi se răsuci brusc și revenei la realitatea sa solitară; își apăsă față-n perne și plânse pentru câteva clipe în semiîntunericul din încăpere.


Georgiana Gabriela Fodor

O scrisoare

Pe foaia albă, neîncepută, curgea cerneala albastră în cascade. Câțiva picuri risipiți haotic alcătuiau un desen parcă rupt dintr-o pictură naivă. Destul pentru azi, își zise cu voce tare. Cele cinci pagini pe care le scria zilnic acum nu se aranjau, nici un rând nu voia să stea la locul lui, cuvintele se sălbăticiseră ca niște animale flămânde, paginile mâzgălite vor ajunge probabil la coșul de gunoi. Concursul de scrisori urma peste câteva zile, iar ea nu-și atinsese numărul de pagini stabilit prin regulament. Noaptea își hrăni iluziile. Când întunericul căzu peste toate cele cunoscute și necunoscute, își așeză hainele într-o cuvă, le dădu foc și repetă încet: sunt goală, sunt goală, sunt goală, sunt goală de tot ceea ce e omenesc, sunt goală de sentimente. Se așeză pe jos, pe pardoseala rece cu picioarele în poziția lotus și își simți tot corpul cum se încălzește brusc. Rămase așa câteva ore fără să simtă nimic, se ridică și începu să scrie pagini întregi într-un ritm aiuritor. Scrisorile istoriseau despre cum să hrănești o inimă care tânjește după dragoste. Mai întâi, trebuie să vezi totul cu alți ochi, să observi inimile colorate, inimile tocite, inimile arse, inimile tinere care nu au uitat de tot, apoi să eliberezi precum păsările cerului doar promisiuni. În sfârșit, vei atinge dorința cea mai ascunsă, nerostită, scrijelită pe foița diafană a visului de a fi.


Mira Wolf

Mătrăguna

Se bâlbâia, se împiedica pe loc drept, nu avea liniște, pisicile îl scuipau, mâncarea nevesti-sii n-avea niciun dumnezeu. Se deștepta în creierii nopții, speriat, dârdâind ca un bolnav de friguri.

Același ținut dezolant, aceeași atmosferă galbenă, sufocantă. O masă întinsă apărută de nicăieri, acoperită cu un ștergar înflorat. În loc de soare, o inimă gigantică, care bătea în același ritm cu a lui. Arătarea îi apărea așa cum o știa din realitate. Grasă, furioasă, cu părul făcut permanent, îmbrăcată în capot alb, ținând lingura de lemn în mână și vorbindu-i pe un ton batjocoritor. "Mă, drac de om ce-mi ești! Niciodată n-asculți! Mănâncă, nu vezi că ești piele și os?" N-avea de ales, așa credea. Mânca dovlecei pané, cleioși, grețoși, mânca fără oprire, până i se făcea rău. Nu putea scăpa de acest vis. Doctorii i-au spus că n-are nimic. Bântuit de melancolie, cu ultimele puteri, a cerut sfat unui călugăr bătrân. Diagnostic: farmece făcute cu mătrăgună albastră, pentru vrajbă în casă și despărțire de soție. Până aici. A luat cu sine un buchet de busuioc, și-a agățat o salbă de usturoi uscat în jurul gâtului, și s-a dus la cimitir. Acolo, a înfruntat duhul cel rău. Două borcane de zacuscă pentru mama-soacră, oferite ca ofrandă. Și două înjurături în barbă, să nu-l audă.

George Cosmin Bors, Neil McGregor, Daniela Toader, Brunno Livadaru, Hristina Frangos, Catalina Hasotti, Iulian Lucian Maidanuc, Monica Aldea, Mircea Cărbunaru, Ana Ionesei, Teodora Balan, Gabriela Rus, Adriana Guiman, Nicoleta Nasar, Călin R. Ciprian, Ghitescu Florentina, Adrian Badea, Georgiana Gabriela Fodor, Mira Wolf