Deși nu am putut ajunge și la alte spectacole destinate în special copiilor, m-am bucurat să devin parte a sensibilelor Povești invizibile ale Mihaelei Michailov. Pe tiparul unei călătorii atipice și spectaculoase (cum altfel decât inițiatice?), mini-echipa inimoasă de la Teatrul GONG Sibiu și Centrul de Teatru Educațional Replika din București pune în scenă mai mult decât povestea unei fetițe nevăzătoare, care alături de mama sa exersează un joc special pentru urechi și degete ce îi permite să traverseze, cu mult curaj, spații de joacă, șosele, grădini, păduri și chiar canale subterane. Pentru că cele două actrițe (Eliza Păuna și Mihaela Rădescu), însoțite, doar sonor, de Mihai Dima, le oferă spectatorilor accesul nemediat într-un univers de o expresivitate și o frumusețe uimitoare, pe care acutizarea celorlalte simțuri le sporește. Trebuie să mărturisesc faptul că nu m-am alăturat echipei de curajoși invitați în chiar mijlocul scenei, pentru a parcurge narațiunile "bucată cu bucată", cu ochii închiși și degetele mângâind cărțile-povești, concepute special în acest scop. Dar numai pentru că, știind că dramatizarea face parte dintr-un proiect cu multiple mize (Povești invizibile. În lumea copiilor nevăzători) și intuind modul de imbricare a unor secvențe, am vrut să observ de la margine spectacolul, ca pe un întreg multiform – unul în care ideea de implicare autentică, educație participativă și comunicare pluri-senzorială capătă, de bună seamă, un rol esențial. Indiferent în care parte a sălii alege să stea, la capătul unei ore în care își pune tot felul de interogații și experimentează tot felul de stări, publicul înțelege, oricum, într-o manieră distinctă succesiunea celor două replici de la începutul spectacolului: -De-aici, totul se vede altfel. -Nu, de-aici totul se simte altfel!

Montată pentru prima dată cu cinci ani în urmă, la Breach Theatre, copleșitoarea piesă E adevărat, E adevărat, E adevărat! se folosește de o poveste reală absolut uluitoare – procesul lui Agostino Tassi, acuzat în anul 1612 de violarea Artemisiei Gentileschi, o adolescentă de 15 ani, care va deveni, mai târziu, nu doar o pictoriță barocă emblematică, ci și o prima femeie membră a Academiei de Arte din Florența – pentru a reflecta, cu o profunzime amară greu de prins în cuvinte, pe marginea teribilului (ne)interzis, a loviturilor existențiale convertite într-o creație aptă a învinge timpul, dar și a-i oglindi, cu o acuitate dureroasă, golurile repetitive, accidentele oribile, rupturile de nevindecat. Spectacolul regizat, la noi, de Alexandru Mâzgăreanu beneficiază de implicarea a trei actrițe formidabile, de o versatilitate care le permite să abordeze mai multe partituri, voci și implicit figuri cheie în dinamica raporturilor de forță masculin-feminin, pe de o parte, public-privat, central-marginal etc., pe de altă parte. Emilia Brebu, Mihaela Teleoacă și Florentina Țilea dau viață celor mai diverse personaje implicate în proces – de la Artemisia, Tassi și donna Tuzia la judecători, martori și chiar moașa care trebuie să probeze virginitatea Artemisiei –, ajutându-se de un număr limitat de elemente de recuzită scenică: un cufăr, câteva scaune și câteva piese vestimentare (o haină, o eșarfă, două-trei pelerine și gulere), plus un ecran pe care sunt proiectate, din când în când, cele mai cunoscute pânze ale Artemisiei, comentate deopotrivă empatic și exigent de artista devenită, astăzi, un fel de icon proto-feminist. Un adevărat tur de forță, cu pretext biografic și detentă identitară, care vorbește, cum numai teatrul autentic știe să o facă, despre funcția cathartică și terapeutică a artei, despre necesitatea de a rezista, rostind cu orice preț adevărul, într-o lume coruptă și abjectă, de a te opune cu demnitate, prin cuvânt, culoare sau orice altă expresie, abuzului, minciunii, injustiției și celorlalte forme de rău ce știu să te învăluie, insidios, ori chiar să te seducă, perfid.

Din oferta ediției 2023 a FITPTI nu puteau lipsi multipremiatele Seaside stories, ale căror atuuri au fost cum nu se putea mai bine valorizate de (re)dimensionarea implicită, datorată eșichierului tematic feminin-masculin. Spectacolul Teatrului de Stat din Constanța, regizat ireproșabil de Radu Afrim, are, oricum, toate ingredientele necesare pentru a se transforma într-un hit teatral care să rămână, și peste decenii, în lista scurtă de oldies, but goldies a teatrului românesc, reinventat după anii de pandemie, pe care unii sociologi occidentali au văzut-o ca pe un fel de interval parantetic al umanității de secol XXI. Și, dacă tot am folosit formula, să o reiau pentru a aminti că, în ingenioasa dramatizare a lui Afrim (care se pricepe de minune, cu abilitatea-i recunoscută, să extragă multiple semnificații din cele șase proze scurte scrise de Marius Chivu, Lavinica Mitu, Dan Alexe, Simona Goșu, Tudor Ganea și Nicoleta Dabija), vacanța la mare este mai mult decât un astfel de interval parantetic în existența zecilor de personaje (re)născute, practic, prin acest co-autorat fericit. Jucate de actori aleși pe sprânceană (Liliana Ghiță, Mirela Pană, Ștefan Mihai, Theodor Șoptelea, Cătălin Bucur, Marian Adochiței, Cătălina Mihai, Ecaterina Lupu, Iulian Enache, Laura Iordan, Liliana Cazan, Mihaela Velicu, Alina Manțu, Cristiana Luca, Lana Moscaliuc, Nina Udrescu, Remus Archip, Andrei Bibire, Alex Burcă, Anaïs Agi-Ali), personajele de tot felul ce populează încântător-eclecticul univers uman reflectat în Seaside stories se dau într-un montagne russe de emoții și evoluează într-o succesiune pe alocuri derutantă de scene (e adevărat, cu ancadrament marin) ce reproduc, în esență, însăși viața – fie ea și una inextricabil legată de moarte. Deși sunt plasate într-un context estival ce pare a privilegia burlescul, superficialul, insignifiantul ș.a.m.d., micro-istoriile de bază mizează, de altminteri, tocmai pe opusul lor, explorând mai degrabă anumite zone psihologice interstițiale, pe care le activează fie surprize accidentale, fie traume adânci (v. doar înstrăinarea teribilă de părinți, surprinsă în Alerga frumos cu genunchii la piept de Tudor Ganea și în La ștrand, reținută din Fragilul Simonei Goșu, violența extremă din La vulturul de mare cu peștele în gheare de Marius Chivu sau moartea surorii, din Îi plăcea marea de Nicoleta Dabija). La un nivel de adâncime, ele se convertesc chiar în secvențele esențiale ale unei macro-narațiuni teatrale cu numeroase straturi, care sublimează – uneori, într-o cheie (meta)teatrală subtilă – energii dintre cele mai variate și nuanțează reflecții dintre cele mai grave. Precum, spre exemplu: raportul dintre expunere și camuflare, puritate și maculare, esențial și aparent, înalt și jos, Artă și kitsch etc. etc.