La 37 de zile am fost arestat în mod formal și am intrat în etapa investigativă. La majoritatea celor pe care-i cunoscusem acolo veneau milițienii să-i interogheze în fiecare săptămână timp de multe luni de zile, la alții veneau aproape în fiecare zi. La mine nu a venit niciodată nimeni în întreaga perioadă cât a stat dosarul meu la Miliție, aproape un an de zile. Din două în două luni primeam câte o hârtie care-mi prelungea arestul cu încă 60 de zile. Motivul era mereu același; se prelungea investigația pentru că se dorea capturarea celor trei lideri chinezi ai firmei la care fusesem angajat și care fugiseră din țară în momentul în care miliția descinsese și mă arestase pe mine și pe ceilalți angajați. Primiseră evident un pont și se făcuseră nevăzuți. Nu au fost capturați niciodată. După ce am fost arestat formal, am trecut printr-o perioadă de câteva săptămâni în care îmi spuneam că vreau să îmi cer iertare și vreau să îi iert pe toți cei care mi-au greșit vreodată, în afară de oamenii aceștia din cauza cărora ajunsesem întemnițat aici. Gândirea mi s-a schimbat însă rapid și i-am iertat pe toți în momentul în care mi-am dat seama că nu ajunsesem în acel loc din cauza lor. Ajunsesem în acel loc din cauza mea.

În august, după patru luni petrecute în celula 305, am fost mutat dintr-odată în chiar capătul celuilalt corp de clădire, în celula 316. M-am bucurat mult la auzul veștii și mi-am strâns rapid într-o pungă de plastic cele câteva lucruri pe care le aveam. Purtam încă pantalonii de la costum și cămașa. Primisem o pereche de pantaloni de la James și un tricou aproape rupt pe care le foloseam atunci când le spălam pe ale mele. Le frecam cu săpun, le limpezeam și le dădeam celor care veneau cu cazanul. Ei le întindeau undeva pe hol și a doua zi le primeam uscate. Aveam două perechi de chiloți și două perechi de șosete și un tricou Adidas piratat aproape rupt. Asta era toată averea mea. Patru luni de zile l-am privit pe tovarășul de partid cum primește tot la două săptămâni două pungi uriașe pline cu mâncare. Ziua în care soseau comenzile era zi de sărbătoare. Toți își făceau cafele, pregăteau tăiței, sorbeau câte o cola cu masa de prânz. Biscuiți cu ciocolată și prăjiturele cu cremă își găseau drum în acea zi către o mulțime de guri flămânde. Acele prime luni de zile în care doar am privit, neavând bani în cont pentru a putea să-mi cumpăr și eu, m-au smerit și m-au ajutat foarte mult. Înainte, nu existase deliciu sub soare pe care să fiu nevoit să mi-l refuz. Acum nu exista deliciu sub soare pe care să pot să mi-l permit. Experiența a fost cu atât mai edificatoare cu cât în tot acel timp, în afara hainelor primite de la James, nu mi-a oferit nimeni niciodată nimic.

(Fragment din romanul Păturica roz, în curs de apariție la ed. Litera)