Întrucât nu am reușit să ajung la lansarea Generației canibale (Polirom, Egografii, 2024) a lui Vasile Ernu, la Casa Tranzit din Cluj, pentru că lansam în același timp Anarhetipurile la Litere, am cerut celor care au participat câteva reacții la cald, din care am înțeles că, pe lângă altele, Vasile a fost întrebat despre prezența și rolul femeilor în carte, care apăreau reduse, într-o anumită măsură. Ceea ce mi-a dat de gândit, întrucât ulterior, citind-o, am dat peste un pasaj explicit, în care autorul afirmă sus și tare că eroul tranziției e femeia, fără de care lumea respectivă s-ar fi scufundat definitiv (p. 528). Cum se împacă așadar cele două afirmații? De ce eroul tranziției nu e perceput ca o prezență feminină distinctă în articularea istoriei? Ar putea fi viziunea apocaliptică, tragică, amendată de o contraviziune istorică? Și de ce cartea e până la urmă despre moștenirea "canibală" a unei întregi generații de bărbați gânditori?

În primul rând, trebuie să spun că există măcar două personaje feminine foarte bine conturate, tătăroaica Simona și Svetlana, "una dintre cele mai inteligente fete din universitatea ieșeană" (p. 148), însă aceasta din urmă, ca și alți bărbați cu mult potențial din evocarea lui Ernu, nu își găsește locul în timpul său: "nu e loc pentru acești copii, în epoca western și canibală. Cum ar spune Iuda: anturajul istoric ne strică pe toți" (p. 157).

Apoi, mai sunt femei care susțin lumea culturală, în special în epoca clujeană evocată, dar cred că nu aceasta e problema. De altfel, faptul că există comunități masculine atât de puternice nu îmi apare a fi problematic pentru că, atunci când ele se destramă, rolul femeii devine exclusiv cel de susținere, sacrificiu, abnegație și întrețesere tăcută de istorii. Am citit un studiu recent, în care se spune destul de clar că, dat fiind faptul că comunitățile tradiționale ale bărbaților sunt din ce în ce mai restrânse (cluburi, sport, activități underground), aceștia tind tot mai mult să își încarce partenerul feminin cu rolul de suport, de confesor, de stâlp de susținere.

Așadar, faptul că mare parte din generația "canibală" a anilor nouăzeci este masculină nu îmi pune neapărat probleme. Locul în care însă m-aș insinua e acela în care, atunci când această masă de susținere, acest erou colectiv, ar căpăta individualitate, o nouă viziune asupra istoriei ar putea apărea.

Pentru a-mi continua argumentul, mă opresc pentru moment asupra primului capitol, cel despre îngerul istoriei, despre westernizarea rapidă a României în anii nouăzeci, și mă întreb dacă aceasta a fost singura variantă care ne-a condus viețile atunci. Reacția mea a fost instantanee, la fel cum am mai scris un text, Experiența migrației sau de ce nu suntem o "generație bleagă", apărut în nr. 27 din revista Timpul (2023), imediat ce un coleg de-al meu, profesorul, criticul și scriitorul Bogdan Crețu, a catalogat-o astfel. M-am gândit atunci la ceea ce e de neînțeles în experiența migratoare, la acuitatea experienței, la modul în care ea ajunge să definească, dinăuntru și dinafară, lumea în care trăim, la o scară mai largă, pentru că între timp aceasta a devenit norma lumii actuale, nu mai e doar obsesia Europei de Est a anilor ’90.

Există o viziune tragică a istoriei, apocaliptică, în care a înainta în timp înseamnă a exclude, a judeca, a face procesul unei întregi generații, în care, după instalarea răului va veni epoca resentimentului, imposibil de eludat. În prima parte a cărții, Ernu o spune explicit: perioada anilor ’90 a reprezentat o accelerare de proporții, ea s-a extins poate până în 2006 și se află la baza colapsului actual, la baza canibalizării unei întregi generații.

Totul a început într-un avânt al istoriei – scriu aceasta pentru că și eu l-am resimțit la fel. Multe dintre reperele despre care vorbește Vasile Ernu îmi sunt cunoscute, cu excepția trecerii "rușilor" pe pământ românesc.

La fel cu toată generația lui, am visat și eu să merg cât mai la Vest. Acesta era aerul timpului. Nu m-am gândit însă la ce înseamnă, pentru cineva născut în Republica Moldova, faptul că România se afla deja la Vest, îndeajuns de la Vest încât să fie exotică și familiară. Periplul lui prin Iași îmi e cunoscut. Cuibul de cuci, Moby Dick, Acvariul, orgoliul umaniștilor, al boemei, recondiționările realiștilor în umaniști, pentru că tot ce era mecanic, ingineresc, aplicat era de prost gust. Nu conta decât ceea ce era mistico-poetic, inadaptat, de nedomesticit, genial și sclipitor. O declară la un moment dat autorul, cu toată nonșalanța, oricât de exagerată poate părea o astfel de afirmație: "Am făcut jumătate de glob la picior – dar nicăieri nu am mai întâlnit o densitate atât de mare de oameni așa de inteligenți și așa de plini de umor ca la Iași" (p. 109).

Am trecut o vreme pe acolo, înainte și după ce am început să studiez filosofia la București, și într-adevăr, afirmația lui era un loc comun. Foarte mulți și-au pierdut însă urma în mod tragic, sistemul nu avea nici pe atunci capacitate de absorbție și, se pare, nici acum, așa cum o certifică remarcile legate de mai vechi și mai noi crize. Se pare că în spațiul acesta e un deficit de istorie, o epuizare precoce, mai apoi o sălbăticire, iar ulterior "canibalizarea". Termen care înseamnă: cantitatea de materie umană înghițită, în numele supraviețuirii. Care pare a fi singura regulă a jocului, în această formulă istorică.

Înainte de a vorbi despre westernul tranziției, despre "americanizarea sufletului uman", despre momentul radical de la Cluj, cu repere care fac parte din ambianța anilor ’90 (profesorii Aurel Codoban, Claude Karnoouh, Ciprian Mihali, Philosophy & Stuff, scena Underground, Diesel, Insomnia, Croco, Piezișa, "tristețea ungurească" a orașului, conservatorismul său, pigmentat de hermeneutică – "hermeneutica iubirii"), m-aș opri asupra unei întrebări: nu există oare o altă versiune a istoriei în afara celei apocaliptice, evocate de Ernu la începutul cărții, în preambul? După semnele sfârșitului timpului, anunțate de cei patru cavaleri, care se află deja printre noi – Molima, Războiul, Foametea și Moartea –, pe urmele cărora îngerul istoriei al lui Benjamin înaintează cu fața întoarsă, cu vertebrele sfârtecate, ne menținem în sentimentul acut al apropierii de final și poate, al unei posibile regenerări ulterioare.

E până la urmă istoria unei vieți. E oare această accelerare a anilor ’90 singulară? Accelerarea trăită acum, de cei care își imaginează viața sub spectrul extincției, al antropocenului avansat, al dislocuirii de inteligența artificială, al războiului total, nu se află tot într-un nor al accelerării, diferit, deși complice cu cel al anilor ’90? Poate că istoria globală, în varianta sa occidentală, s-a accelerat, dându-ne senzația că nu o mai putem cuprinde, percepe și, cu atât mai puțin, că am putea-o controla.

Mai mult, spectrul global sub care s-a desfășurat acest proces se suprapune peste spectrul sub care se desfășoară istoria capitalismului. E foarte posibil ca depresia de țară, de sistem și de timp, pe care autorul o diagnostichează, să țină de o logică mai vastă. Nu îmi pare că vreun model istoric – cel puțin unul expansionist, învingător și bazat pe spirala progresivă a istoriei – se mai poate susține. Chiar dacă, istoric, e de necontracarat, în ordine umană, el seamănă tot mai mult cu mesajul apocalipsei. Mai mult, în epoca wartainmentului (Byung-Chul Han), discernământul, autoreflecția sunt înlocuite de un spectacol permanent, cu victime nenumărate, și nu doar colaterale. S-ar putea ca o altă versiune asupra istoriei să devină acum necesară, stringentă.

Vasile Ernu amintește la un moment dat o încercare pe care Dumnezeu i-o pune în față profetului Osea, cea de a se căsători cu o prostituată. Aceasta poate deveni o versiune provocatoare asupra istoriei – una în care ar trebui să coabităm, fără resentiment, cu istoria eșecurilor noastre, cu cei cu care nu se poate coabita (nu e o cumplită ironie a istoriei faptul că urmașii celor uciși de naziști se înverșunează acum cu aceeași ură împotriva celor care nu le seamănă?: "Sau poate lanțul secular de înjosiri, tristețea captivității babiloniene, înjosirea de ghetou și sărăcia – să fi generat și forjat oare ele această frenetică sete (...)?", cum o afirmă Vasily Grossman). Partea întunecată a democrației americane e istoria sclaviei (analize amănunțite ale acesteia se găsesc în Necropoliticile lui Achille Mbembe). Partea întunecată a expansionismului sovietic, a eșecului comunist, e istoria Gulagului, a închisorilor și a represiunii, iar partea întunecată a Europei, în secolul XX, e Holocaustul.

S-ar putea ca istoria anilor ’90, ale cărei urme le resimțim acum, să nu fie mai puțin catastrofală decât orice mod de a face istorie, în ultimele două secole și jumătate. Generația canibală se termină sumbru: noi am pierdut sensul istoric (p. 505), s-ar putea pur și simplu să dispărem din imaginarul istoric, și aceasta pentru că pe aceste pământuri s-a impus cu încetul "moartea rusă", moartea prin alcool, depresia, neputința, emascularea, disiparea. Bărbații au depus armele în acei ani, eroul anonim al tranziției e femeia (p. 528), care a dus stindardul mai departe.

Poate că această figură anonimă a istoriei ar trebui de-anonimizată; figura sacrificiului ar trebui deconstruită, întrucât căderea în trecut sau dimpotrivă amnezia colectivă, ștergerea cu buretele a arhivelor ne pot restructura în alt fel sensul locuirii, al timpului. Poate că obsesia istoriei e cea care face ravagii, condusă de îngerul apocaliptic. A face istorie conține intrinsec un germene al destrucției, o violență majoră. În schimb, a nu mai privi viața, generațiile, identitatea, mediul, hărțile ca pe moduri de a te încrusta în istorie, ci mai degrabă ca o aventură umană, cu o deficiență de natalitate și cu o mare nevoie de locuire, în detrimentul înstăpânirii, colonizării, capitalismului, exproprierii – iată o nouă, posibilă, pistă de regândire a istoriei. Poate că e nevoie de întoarcerea privirii într-o altă direcție, de reeducarea ei, dacă nu vrem să ne întâlnim cu îngerul răzbunător al istoriei.

Poate că se impune acum un mod "feminin" de a gândi lumea. Dar nu neapărat femeia Penelopa, păstrătoarea, sacrificata, de la sine înțeleasa îngrijitoare, în spatele căreia apare figura lui Calipso, mereu ignorata. Sau poate altceva, înspre care Ulise aventurierul să se poată întoarce, fără a trebui să se lase înlănțuit de nemurire, dar nici de îmbătrânirea amnezică. Nu vrem să ni-l imaginăm pe Ulise bântuit de Alzheimer.

Versiuni ale acestor modele de a regândi politica aparțin lui Arendt (natalitatea bazată pe acțiune), etica trecerii a lui Mbembe, politica înțeleasă ca dorință, cu fața celuilalt în prim-plan, în locul algoritmilor distrugerii, moduri de educație și de a fi în afara obsesiei istoriei, a tehnologiei rațiunii calculatoare. Poate că un mod "feminin" de a acționa și de a gândi lumea ar putea contracara tendința canibală, care tinde acum, ca și în anii ’90, să devină acaparatoare.

Gheorghi Gospodinov, al cărui roman îl recitesc acum, Refugiul timpului (Pandora M, 2023), își imaginează la un moment dat cel mai scurt roman despre Ulise, după întoarcerea sa acasă, după ce a trecut euforia, după ce a murit și câinele care îl recunoscuse în trecut. Nimic fabulos, nimic care să împlinească premonițiile întoarcerii, ci doar tristețea sfârșitului. Imaginea lui Gospodinov e obsedantă – Ulise își amintește atunci toate locurile, femeile, monștrii din cei zece ani de aventură, dar el însuși a devenit între timp Nimeni, pentru că a rupt pactul cu Calipso și s-a întors în trecut: "Telemah îl găsește a doua zi, seara, căzut lângă barcă, la vreo sută de metri de casă, fără nicio amintire despre cum a ajuns el acolo și încotro voia să meargă" (p. 125).

Nu ne putem întoarce în anii ’90. Aceasta e capcana istoriei, a familiarului, a nostalgiei, întoarcerea ratată. Capcana nostalgiei, capcana în care se lasă prins Ulise (nostalgia după un loc din trecut e de fapt nostalgia după un timp, cum o afirmă Svetlana Boym in Viitorul nostalgiei). Poate că există și o versiune soft a istoriei. Chiar dacă ea înseamnă proiectul de repliere în fața spectrului extincției, în timp ce versiunea apocaliptică e cea a ieșirii din istorie.

Care sunt așadar etapele tranziției, evocate în Generația canibală? Ritmul schimbării rapide, inflația, disponibilizarea (p. 63), bișnițarii, specula (p. 65), educația de criză (p. 67), anii 2000, în timpul cărora s-a ajuns la concluzia că nu vor mai exista generații de sacrificiu, dar a venit în schimb momentul în care cel "care-și mănâncă primul aproapele va învinge" (p. 87), schimbarea registrului, ca un ecartament de tren, întrucât tinerii realizează că "orice epocă canibală își așteaptă revanșa" (p. 86), nonstopul, "o icoană a epocii noastre western, pe care eu am botezat-o canibală" (p. 87), adică consumerismul dezlănțuit, uniforma tranziției, hainele second hand (p. 140), Twin Peaks (p. 159), lumea antreprenorilor (p. 164), Caritas și falimentul imobiliar colectiv, castelul de cărți prăbușit, specula și trasul pe sfoară (p. 175), tehnicile subversive (p. 253) în care nu era nimic de camuflat, ci totul de exhibat, fără complexe.

E imaginea perfectă a ceea ce s-ar numi "copiii Revoluției", un gol istoric cu tot ce are el mai provocator și mai excesiv. Dar urmat inevitabil de consecințe: oameni abandonați, inutili, care nu s-au putut adapta (p. 415), moartea rusă – prin alcool, direct în cimitir (p. 416), goală, fără glorie, canibalizarea debilă, veselă, acompaniată de umilință (p. 420), vampirizarea Estului, pentru a cărui predare nici măcar nu-i putem învinovăți pe ceilalți, "împrostirea artificială", pentru care vina ne aparține (p. 424). Volumul se termină cu epoca resentimentului, a revanșei (p. 548), cu invocarea pierderii sensului istoric (p. 549).

Finalul cărții lasă în urmă o senzație de pustiire, de neputință, de înfrângere, de umilință, de non-reprezentare. Cu atât mai mult cu cât nici comunismul, nici istoria tranziției nu sunt îndeajuns de dezbătute pentru a fi siguri că roata istoriei nu o ia înapoi. Modelul istoric e cel apocaliptic, cu regenerare prin foc: reinventarea speranței începe cu recunoașterea pierderii și a catastrofei.

Aș concluziona, în încheiere, pornind tot de la una dintre afirmațiile centrale ale cărții, amintită la începutul textului meu: "Dacă societatea noastră canibală din anii ’90 nu s‑a năruit și nu s‑a distrus, o datorăm mamelor, soțiilor, surorilor, prietenelor noastre. Femeia este eroul tranziției, care s‑a sacrificat. Cu ce pierderi? Asta e deja altă poveste" (p. 528). De la partea eludată a istoriei – faptul că, în societăți bolnave, e mereu nevoie de îngeri salvatori, de sacrificii tăcute, de voci anonime care nu își vor putea lua revanșa și care nu vor cunoaște nici măcar forța transformatoare, violentă, a resentimentului.

Văd mai degrabă, la capătul acestui drum, o Penelopa care iese lucidă pe scenă, se apropie temerară de un Ulise atins de Alzheimer, dar care își dorește să mai arunce o ultimă privire înspre aventurile lui din trecut și, în loc să participe la scurgerea memoriei lui, revede, empatică, inteligentă și vizionară, posibilitățile ratate și modul în care ele pot reveni, după sacrificiu.

Pe scurt, e foarte posibil ca istoria să nu se conformeze neapărat unei scheme apocaliptice, însă întrebarea e dacă suntem noi pregătiți să acceptăm că ea nu se supune mecanismului tragic inițiat de Războiul Rece și de dezagregarea blocului de Est? Tehnologia, antropocenul, războiul total sunt termenii actuali care înghit tranziția noastră. Iar, dacă e să inventăm o voce feminină a retranscrierii istoriei, aceasta ar fi cea a unei etici a non-perenității, a întâlnirii față în față, a remediului activ (pharmakon), care poate însănătoși, în măsura în care poate fi letal. Deocamdată atât despre partenerul feminin, apropiat în "marșul" istoric – developarea pe negativ a sacrificiului și a canibalizării. Un partener văzut deja la o altă scară.