nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Captivități selective

David Foenkinos este autorul pe care mizează, din 2002, editura Gallimard, odată cu romanul Inversion de l'idiotie. De l'influence de deux Polonais, ca să îi arate, colegial, lui Michel Houellebecq, ce înseamnă tehnica scrierii romanelor. Deși ambii dispun de forță în condei spre a străpunge zidul tot mai gros al reticențelor contemporane internaționale față de piața de carte franceză de ficțiune, Houellebecq atrage mai ales publicul, iar Foenkinos atrage mai ales critica, bucuroasă că lecțiile învățate la Facultatea de Litere o ajută să aibă încă autoritate, nu doar un simplu avantaj, asupra cititorului amator de literatură.

Romanul Către frumusețe (Vers la beauté) a apărut în Franța în 2018, fiind imediat tradus în italiană, germană, spaniolă, rusă. La începutul lui 2020, a apărut și în română, în traducerea lui Daniel Nicolescu, la editura Humanitas Fiction. Cu o formă mai puțin pretențioasă în comparație cu Charlotte (2014), care fusese lucrat ca un poem, dar constant bine organizat în structură, romanul captează atenția prin alegerea unor referințe de finețe, cu rezonanțe ireprimabile în fascinația pentru lumea boemei pariziene din domeniul Artelor Frumoase: magnetismul transmis de capodoperele modernității din colecțiile Muzeului d'Orsay, pictura lui Amedeo Modigliani, portretul iubitei sale, mai tânără cu paisprezece ani, pictorița (și muza) Jeanne Hébuterne, care, imediat după moartea lui Modigliani, decide că viața nu mai are sens. 

Deși putea fi cu succes dezvoltat ca istorie a misterului unui tablou sau, și mai comercial, în stil de melodramă, Către frumusețe are totuși alte mize, mai plăcute intelectual, prin sugestii care trimit la concepte și teorii de export francez, precum "l'écriture de soi", "cuvintele care eliberează". Jocul narativ se desfășoară în rama unei teme de terapie psihologică: eliberarea sinelui de trauma închisă în tăcere, odată cu redescoperirea capacității de percepere a frumosului. 

Cele patru părți ale romanului se concentrează, de la un caz la altul, pe strategiile de supraviețuire ale unor personaje în comă existențială autoindusă, rămase captive în blocajul emoțional cauzat de incidente, întâlniri sau episoade fatale ce își lasă asupra lor consecințele severe, cu greutatea apăsătoare a tragediilor personale. Mai întâi, în cea mai absurd-kafkiană secvență, Antoine Duris, conferențiar de istoria artei, alege să se angajeze paznic la Musée d'Orsay, după ce avusese grijăsă își piardă meticulos toate urmele pe drumul de la Lyon la Paris. În stare de prostrație, fixează zi de zi, cu ocazia unei mari retrospective, unul dintre portretele lui Jeanne Hébuterne, realizate de Modigliani și îi adresează tabloului, uneori, câteva cuvinte, încercând să intre într-o "conversație a privirilor" cu subiectul reprezentat. Tot în fața unei imagini care să îi absoarbă suferința de femeie încă tânără, încă funcțională afectiv, în pofida trecerii prin eșecul unei căsătorii și a responsabilităților față de cei doi copii acaparatori de timp, se oprește și directoarea de resurse umane a muzeului, Mathilde Mattel: fotografia lui Maud, o fetiță cu "fața adâncită printre flori". Toate firele narative sunt însă conduse cu ajutorul câtorva scene de improvizație, alcătuite din acute ale memoriei unor relații false, toxice pe termen lung, iluzorii, care conduc înspre un centru de intensitate tonală: cazul disperat al adolescentei Camille Perrotin, dăruită cu o vocație artistică specială, victimă unui abuz sexual și a traumelor aferente. 

Foenkinos construiește psihologii, dar din afară, în felul unui pictor în față șevaletului, al unui scriitor în fața foii albe sau al unui terapeut: implicându-se cu efort de imaginație în situația celuilalt și totodată controlându-și această implicare, pe care încearcă să o direcționeze curativ prin vibrațiile transmise la sesizarea Frumosului. Captivitățile blocate în tăcere, de felul simbolic al picturii Strigătul de Münch, mai întâi menționată, apoi preluată aluziv în densitatea de referințe a romanului lui Foenkinos ("a vrut să strige, dar asupra ei s-a năpustit un val de tăcere"), își recapătă libertatea, viața, în clipa recuperării limbajului, a "vorbirii". 

Către frumusețe face o pledoarie pentru importanța și puterea cuvintelor în povestire, care, pentru a avea efectul eliberator scontat, trebuie să fie cele juste. Notele de subsol ale "autorului" sunt indicii ale echivalenței traseelor de lectură. Două limbaje distincte – literar și pictural – și două stiluri diverse –  însumare de schițe de personalitate și pânze realizate cu pasiune frenetică, una după alta –  contribuie la conștientizarea frumuseții în vederea, nu întotdeauna probabilă, ci doar posibilă, a vindecării de culpe, traume și vulnerabilități închistate: "Se zice uneori că un roman trebuie citit printre rânduri; Antoine a considerat că același principiu era valabil și pentru opera lui Camille; se cuvenea citită printre culori".

David Foenkinos, Către frumusețe, traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu, Humanitas Fiction, București, 2020

Cristina BALINTE

Cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară "G. Călinescu" al Academiei Române, doctor în literatură comparată, cu teza Ispitirea Sfântului Anton: în text și imagine.

în același număr