Pe 15 septembrie, acum 109 ani, se năștea artistul Emil Botta – actor, prozator și poet. Greu de zis în ce măsură versurile lui mai pot surâde tinerilor de azi. Poeții scriu altfel (autenticist și anti-livresc), iar cititorii citesc altceva (n-am auzit de vreun student care să fi făcut o pasiune pentru autorul Întunecatului april, apărut în 1937). 

Totuși, în interbelic, după experimentele rarefiat-ermetice ale barbienilor, versurile lui Emil Botta aduceau o gură de aer proaspăt. Vorbeau tot despre năluci, despre cele nevăzute, dar într-un limbaj mult mai firesc, din care nu lipseau spontaneitatea, facilitatea și umorul. Vladimir Streinu, fin degustător de poezie, a sesizat cel dintâi potențialul revoluționar al lui Botta. Poezia lui deschide ușa, într-adevăr, către așa-numita "generație pierdută", afirmată în anii ’40, atât cât a avut timp să se afirme. Sonorități din vechii maeștri găsim și la Botta, ba chiar cu asupra de măsură: din Poe, Baudelaire, Laforgue, Villon, dar și din Arghezi, Blaga sau Voronca. Numai că vocile lor răsună ca dintr-o oglindă, în chip întunecos, sau ca din tigva lui Yorick. Și arta lui Botta constă tocmai în regia acestor voci străine și apropriate.  

Iată romantismul noir al poemului Remember: "Ce departe ești, întunecata mea iubită,/ prin pereții odăii te văd ca prin sită,/ și te-aud chemându-mă ca din altă planetă/ și-mi scrii poezii pe obrazul de cretă." Avem deja mai toate obsesiile care-l vor bântui pe autor până la sfârșit: moartea, suprapercepția, astrologia, teatralitatea, paiațeria (obrazul de cretă desemnând morga dandyului sau tencuiala de pudră a arlechinului, după cum preferăm). Iată și autoportretul avangardist din Lecția de opium: "Emil, fumătorule sălbatec, tăcut,/ spune adio tărâmului acesta." Sau morbiditatea bibliofilă din Docta ignorantia: "Sinucisule în bibliotecă,/ moartea erudită, rarisimă, te-a decavat./ Agonizai avar peste pleava cunoașterii,/ zaraf, ursuz, putred, blazat." Rareori se conjugă mai convingător patosul vital și adicția pentru artă ca în versurile lui Emil Botta.

Toate cele trei poeme figurează în volumul lui din 1937. E drept că ultimele două vor fi scoase din reeditările de după 1966, et pour cause: asemenea figuri decadente, de opiomani și sinucigași, n-aveau ce căuta în viitorul luminos de pe culmile socialismului. În același timp, Botta își rărește aparițiile pe scenele de teatru ale patriei. 

În schimb, devine un prolific actor de cinema, figurând în cele mai diverse pelicule, de la frescele naționaliste ale lui Sergiu Nicolaescu până la Pădurea spânzuraților sau Reconstituirea. Și rolurile, ca și poemele lui, sunt autoportrete cu măști și au patetismul unor manifeste personale. Joacă în nebuni, exaltați, deprimați, deposedați, rătăciți, învinși. Într-o scenă iconică din Reconstituirea, personajul lui se îmbată cu lichiorul "Oriental, cremă de mandarine", repetând la nesfârșit cele trei substantive de pe etichetă, ca pe o mantră a evadării din real, rostogolind "r"-urile în felul lui inimitabil, ca la teatru. În Dincolo de nisipuri, personajul lui se recomandă cu amărăciune drept "ultima rămășiță a Bizanțului". El reprezintă high-class-ul de odinioară, inadecvarea la prezentul tern comunist, racila fostului regim. E deviația de la linia dreaptă a realismului, diversiunea către istorie, religie, ocultism, narcoză. E un remember al trecutului ucis (un remember care trebuie înțeles cu toată încărcătura thanatică din Întunecatul april, dar și cu reminiscența din proza mateină). 

După Revoluție, până în prezent, artistul pe care-l putem revedea în atâtea filme de cinematecă a devenit chiar mai puțin de-atât – amintirea unei amintiri, o amintire în ramă, un superlativ al derealizării. Însă merită să-l evocăm, măcar la aniversare, în poziția excentrică și complexă pe care a ocupat-o în cultura noastră de dinainte de 1989. Botta a jucat rolul estetic al ereziei față de dogma realismului, care domina filmul românesc al epocii, cu voia puterii.